Noaptea îmbrățișa piața de mirodenii într-o lumină aurie, filtrată prin lampioanele care tremurau în vântul cald. Mirosul dulceag de curmale și cel aspru de șofran se împleteau cu fumul gros al ceainăriilor de pe margine. Tarabele fremătau sub greutatea rodilor crăpate, a boabelor de piper și a pânzeturilor viu colorate. Dar printre vânzători, printre glasurile care se ridicau ca un cântec al nopții, se afla un om despre care nimeni nu vorbea.

La capătul cel mai îndepărtat al pieței, unde felinarele se stingeau înainte de zorii zilei, stătea o tarabă mică, acoperită de o pânză neagră. În spatele ei, un bărbat bătrân, cu ochii ascunși sub un turban greoi, privea în liniște trecătorii. Nu avea mărfuri obișnuite. Pe masa lui nu se vedeau nici condimente, nici fructe, nici giuvaieruri. Doar o lădiță din lemn, pe care mâinile sale noduroase o atingeau din când în când, ca pe un secret prețios.

În acea noapte, Leila trecea pentru prima oară prin piață singură. Mama sa îi spusese să se întoarcă repede, să nu zăbovească, dar chemarea mirosurilor și a muzicii era prea puternică. Se opri lângă taraba bătrânului, atrasă de tăcerea lui.

— Ce vinzi, moșule? întrebă ea, privind cu ochi curioși spre lada misterioasă.

Bătrânul ridică privirea. O clipă, Leila simți că întreaga piață se estompează, că vocea muzicienilor se pierde într-un ecou îndepărtat.

— Vând umbre, șopti el.

Leila râse, crezând că e o glumă.

— Și cine ar cumpăra o umbră?

— Cei care nu mai au una. Cei care au pierdut-o. Cei care au vândut-o fără să știe.

Bătrânul ridică încet capacul lăzii. Înăuntru, ca niște fâșii de fum lichid, umbre negre se mișcau, zvârcolindu-se ușor, ca și cum ar fi fost prinse într-o plasă invizibilă. Leila simți un fior rece de-a lungul coloanei.

— Vrei să vezi ceva?

Fără să aștepte răspunsul, bătrânul scoase o oglindă mică și i-o întinse. Leila se privi, iar sângele i se răci. În spatele ei nu era nicio umbră.

Își ridică privirea îngrozită spre bătrân.

— Dar… cum e posibil?

— Uneori, pierdem bucăți din noi fără să știm, spuse el. Poate ai pășit într-un loc unde n-ar fi trebuit. Poate ai spus da când trebuia să spui nu. Poate ai făcut un târg fără să-ți dai seama.

Leila simți că aerul devine greu, că mirosul de scorțișoară și piper i se împleticește în respirație.

— O vreau înapoi, șopti ea.

Bătrânul o privi lung.

— Orice umbră se poate răscumpăra… pentru un preț.

— Ce preț?

Bătrânul închise lădița.

— O amintire. Una pe care o prețuiești. O poveste pe care n-ai vrea s-o uiți.

Leila se gândi la serile de iarnă, când mama îi împletea părul lângă foc, spunându-i povești despre stele și zei. La râsul tatălui ei, pe care nu-l mai auzise de ani de zile.

— Nu… nu pot, murmură ea.

Bătrânul înclină din cap.

— Atunci, vei trăi fără ea.

Leila fugi, cu respirația tăiată. Trecu pe lângă tarabe, pe lângă muzicanți, pe lângă lampioanele care acum păreau mai slabe, mai departe de ea. Când ajunse acasă, se repezi spre oglinda din cameră.

Umbră nu avea. Și nici amintirea aceea… nu mai știa ce pierduse, dar simțea un gol în piept, ca o poveste uitată.

A doua zi, taraba bătrânului nu mai era acolo. Dar într-un colț întunecat al pieței, lângă o zidărie veche, un străin privea cumpărătorii, cu o lădiță mică de lemn odihnindu-se în fața lui.

Epilog:

În zilele care au urmat, piața de mirodenii și-a recăpătat viața obișnuită. Lampioanele au strălucit din nou, iar vânzătorii își strigau marfa cu glasuri vesele, dar nimeni nu mai vorbea despre bătrânul cu taraba misterioasă. Leila trecea adesea prin piață, dar de fiecare dată se simțea mai străină de ea însăși, ca și cum o parte din sufletul ei rătăcea undeva, ascunsă de lumina zorilor.

Și totuși, uneori, când vântul purta un miros familiar de scorțișoară sau când se auzea o melodie veche, o umbră i se părea că se strecoară în jurul ei, aproape ireală, ca o amintire aproape uitată. Dar, indiferent cât căuta, nu o mai găsea.