Frunzele dansau pe pavaj, ca niște șoapte ude sub pași grăbiți iubiri trecătoare, frânte la colț de stradă, care nu știu să stea, dar nici să plece din amintiri.

Ploaia râdea, apoi se-oprea, picurând pe obraji ca lacrimi calde cu gust sărat și amintiri vechi. Tăcerea cobora ca un văl de ceață, „Uneori, să taci e tot ce contează, in liniștea grea găsești un nou ideal.”

Și când cerul s-a golit de tot, vântul adia ușor, ca o mângâiere de copil. M-am regăsit, cu hainele ude, dar cu suflet curat, fără povară, simțind în tăcere un nou început.

Așa mi-a șoptit, într-o zi de toamnă: „Nu toate ploile vin ca să doară. Unele spală, altele nasc, și-n fiecare strop e o comoară ascunsă, un miracol mic, nerostit.”

Am simțit atunci liniștea grea, ca un cântec vechi uitat în vânt, și-am înțeles ce voia să-mi spună: că-n ploaie renaștem, picătură cu picătură, ștergând urmele unui trecut uitat.

La final, privind cerul deschis, am zâmbit, cu ploaia curgând peste tâmple. „Fiecare gol e doar începutul, din care cresc culori mai ample, ca după furtună, un curcubeu fragil.”

Și am plecat, lăsând în urmă pașii mei umezi, dar ușori, ca o promisiune tăcută, că orice sfârșit poartă în sine un nou început.