În adâncurile albastre ale oceanului, acolo unde lumina soarelui abia reușea să pătrundă, se afla Palatul de Cleștar — o construcție miraculoasă, despre care se spunea că fusese creată din lacrimile perlelor și din dorințele nespuse ale zeilor apelor. Zidurile palatului străluceau slab, asemenea gheții topite, iar razele lunii care coborau prin ape creau dansuri fantomatice de umbre și lumini pe podeaua de alabastru. În jurul palatului, grădini de coral roz și alb se întindeau ca niște păduri fermecate, iar peștișori colorați se strecurau printre ramurile delicate, asemenea unor licurici acvatici.

În inima acestui tărâm acvatic trăia Ondine, regina apelor. Părul ei argintiu plutea ușor în apa liniștită, asemenea unor raze de lună care se împleteau printre stelele mării. Pielea ei era translucidă, reflectând luminile albastre ale adâncurilor, iar ochii — negri și adânci ca noaptea — ascundeau doruri și secrete nespuse. Ondine era iubită de supușii săi și respectată de creaturile apelor, dar în spatele acestei măreții, inima ei era apăsată de singurătate.

În fiecare seară, Ondine se urca pe tronul din coral alb și privea către suprafața apei, acolo unde luna se reflecta ca un ochi de argint. Valurile șopteau povești despre nave pierdute și despre marinari care visau la comori îngropate sub nisip. Ondine însă tânjea după o comoară diferită — o inimă care să o înțeleagă. „Poate că oceanul nu este locul unde pot găsi dragostea,” își spunea ea în tăcere, în timp ce valurile se loveau blând de pereții palatului.

Întâlnirea dintre ape și pământ

Într-o noapte, când luna era plină și mareea era la apogeu, un vânt puternic a ridicat valurile oceanului, trimițând o corabie de lemn direct spre stâncile din apropierea palatului. Ondine a auzit trosnetul lemnului și strigătele disperate ale marinarilor. Fără să stea pe gânduri, a înotat rapid spre suprafață, printre valuri și bucăți de epavă.

Atunci l-a văzut — un tânăr cu părul negru lipit de frunte și ochii închiși, plutind în deriva mării. Respirația lui era slabă, iar corpul îi era rece. Ondine a întins mâna și l-a tras către adâncime. În palatul său, l-a așezat pe o piatră de coral, iar degetele ei reci i-au atins fruntea.

Tânărul a deschis ochii încet. Ochi albaștri — ca cerul de vară după furtună.

— „Unde… unde sunt?” a șoptit el.

— „În Palatul de Cleștar,” a spus Ondine. „Te-am salvat din furia oceanului.”

Tânărul a încercat să se ridice, dar slăbiciunea l-a cuprins. Ondine l-a privit cu curiozitate. Nu mai văzuse niciodată o ființă de pe pământ atât de aproape.

— „Cine ești?”

— „Mă numesc Elias,” a spus el. „Eram căpitanul corabiei… până când furtuna ne-a zdrobit de stânci.”

Ondine și Elias au petrecut zile întregi împreună în Palatul de Cleștar. Elias era fascinat de frumusețea palatului și de creaturile care pluteau în jurul lui. Ondine îi arăta grădinile de coral, îi vorbea despre regatele pierdute ale adâncurilor și despre cântecul balenelor care străbătea oceanul. Elias râdea uneori, dar în ochii lui albastru-cenușii, Ondine vedea dorința de a se întoarce la suprafață, sub cerul liber.

— „Îți lipsește lumea ta,” i-a spus Ondine într-o seară.

— „Oceanul e minunat… dar inima mea tânjește după pământ,” a răspuns Elias.

Ondine și-a coborât privirea. Știa că, într-o zi, Elias va pleca. Și atunci, inima ei va rămâne goală.

Pactul Sirenei

În noaptea aceea, Ondine s-a strecurat până în inima oceanului, acolo unde se afla altarul zeilor apelor. Coralii negri înconjurau altarul, iar în mijloc strălucea o perlă neagră — simbol al sacrificiului suprem.

— „Renunț la cântecul apelor, renunț la nemurire și la adâncimi,” a rostit Ondine cu voce tremurândă. „Îmi doresc să merg pe pământ, alături de cel care mi-a atins inima.”

O lumină albastră a coborât asupra ei, iar corpul ei s-a transformat. Picioarele i s-au conturat din valuri, iar pielea i s-a încălzit. Ondine s-a ridicat, simțind pentru prima oară greutatea propriului trup.

Pe mal, Elias o aștepta. Ochii lui s-au mărit când a văzut-o pășind pe nisip.

— „Ondine… ai ales pământul?”

Ea a zâmbit și a întins mâna spre el.

— „Te-am ales pe tine.”

Elias i-a prins mâna și au plecat împreună către țărm. Ondine a simțit pentru prima oară briza caldă a vântului pe piele, iar soarele dimineții i-a luminat părul argintiu.

Întoarcerea la suprafață

Dar în unele nopți, când vântul sufla peste țărm și valurile loveau ușor nisipul, Ondine își amintea cântecul apelor. Își amintea liniștea adâncurilor, șoaptele balenelor și dansul peștilor colorați. Uneori, când stătea lângă Elias sub cerul înstelat, o lacrimă îi aluneca pe obraz.

— „Te gândești la ocean?” o întreba Elias.

— „Oceanul nu uită niciodată pe cei care i-au aparținut,” șoptea Ondine.

Elias o strângea în brațe, iar Ondine își odihnea capul pe umărul lui. Știa că nu va mai auzi niciodată cântecul apelor — dar descoperise un alt cântec, în bătăile inimii lui Elias.

Poate că dragostea e cel mai frumos cântec dintre toate. 🌊