Noaptea era liniștită, dar în visul meu, mintea era un vârtej de gânduri și decizii ciudate. Nu știu cum s-a întâmplat, dar știam sigur un lucru: trimisesem pisica prin poștă.

Stătusem în mijlocul camerei mele, cu plicul în mână, ușor mototolit, ca și cum l-aș fi strâns prea tare în grabă. Înăuntru, înghesuită printre foile albe și mirosul de hârtie, era pisica mea, care părea minusculă. O trimisesem, dar unde? Cui? Și, mai ales, de ce?

Am început să mă gândesc la toate detaliile. Mă frământam, retrăind momentul în care am strecurat pisica în plic, închizându-l neglijent, fără să-l lipesc. „Asta o să fie o problemă,” mi-am spus. Știam că trebuia să fac ceva, dar era prea târziu.

Așa că am pornit în căutarea ei. Am ajuns la oficiul poștal, dar angajații mă priveau cu ochi goi. „O pisică într-un plic? Nu avem așa ceva în sistem.” Am început să verific registrele, să scotocesc printre colete, să urmăresc traseul. Plicul dispăruse.

În mintea mea, mă auzeam certat. „Cum ai putut să faci așa ceva? Cum să trimiți un suflet prin poștă și să nu ai grijă să sigilezi plicul?” Încercam să explic, dar nimeni nu asculta. Și dacă plicul s-a desfăcut? Dacă pisica s-a pierdut, rătăcind prin depozitele reci și nesfârșite ale poștei, printre pachete fără nume și scrisori uitate?

Am fugit pe coridoare, prin labirinturi de cutii, sunând la oficii de livrare, întrebând disperat curierii. „Ați văzut o pisică? E mică, poate puțin speriată. Era într-un plic.”

Dar timpul se dilata, iar fiecare răspuns era doar un ecou al propriei mele greșeli. Apoi, m-am trezit, cu inima bătând puternic și cu un gând clar: trebuia să fi lipit plicul.