„Cei care nu își cunosc trecutul sunt condamnați să-l repete.”
— George Santayana

Am vizionat recent documentarul „On n’est pas nos parents” („Nu suntem părinții noștri”), semnat de regizorul italian Matteo Severi, și simt nevoia să împărtășesc această experiență cu voi, cititorii mei fideli care, asemenea mie, căutați în film nu doar o poveste, ci o lentilă prin care să înțelegem lumea.

Filmul ne poartă într-o zonă aparent periferică a Franței – Aulnay-sous-Bois – dar care, în contextul muncii industriale și al imigrației, devine un epicentru simbolic al istoriei sociale franceze. În 1982, muncitorii uzinei Citroën, majoritar imigranți, îndrăznesc să oprească liniile de producție și să-și ceară drepturile. Este o grevă istorică, ignorată de manualele oficiale, dar pe care Severi o reînvie cu respect și empatie.

Treizeci de ani mai târziu, o nouă generație pășește pe urmele părinților lor. Dar o face cu conștiința faptului că nu vrea să repete istoria, ci să o transforme. De aici și titlul tulburător: „Nu suntem părinții noștri”. Nu este o negare a trecutului, ci o formă de revendicare critică – un mod de a spune: „Suntem recunoscători, dar vrem altceva. Vrem mai bine.”

Documentarul este sobru și emoționant, lipsit de artificii, dar bogat în voci autentice – interviuri cu foști și actuali muncitori, imagini de arhivă, scene din prezentul tensionat al fabricii. Severi nu caută senzaționalul, ci construiește cu răbdare o punte între generații, între tăcerea istorică și zgomotul unei noi revendicări.

Ce m-a impresionat profund este felul în care filmul aduce în prim-plan ideea de moștenire socială – o moștenire care nu se transmite automat, ci care trebuie redescoperită, asumată și resemnificată. Nu toți copiii muncitorilor vor alege calea sindicală, dar toți poartă în ei o istorie, o memorie care merită ascultată.

Într-o epocă în care protestele sunt adesea privite cu suspiciune, „Nu suntem părinții noștri” ne reamintește că fiecare luptă socială are un trecut. Iar dacă vrem să înțelegem viitorul muncii, al echității și al solidarității, trebuie să începem prin a privi înapoi – nu cu nostalgie, ci cu luciditate.

Recomand acest documentar tuturor celor care cred că dreptatea socială este o chestiune vie, nu un capitol închis. Iar celor care, asemenea mie, se întreabă cum poate o poveste locală să devină o lecție globală, le spun: urmăriți filmul. Și întrebați-vă: suntem cu adevărat diferiți de părinții noștri? Sau suntem doar o altă formă a aceleiași speranțe?

Bibliografie și surse

• Severi, Matteo. On n’est pas nos parents. Documentar, Franța, 1h26min. Distribuție și detalii pe AlloCiné.
• Noiriel, Gérard. Les ouvriers dans la société française, XIXe-XXe siècle. Paris: Seuil, 1986.
• Santayana, George. The Life of Reason, 1905.
• Beaud, Stéphane & Pialoux, Michel. Retour sur la condition ouvrière. Paris: Fayard, 1999.