Într-o dimineață de aprilie, când mirosul de iarbă proaspătă umplea deja aerul, iar mugurii abia se dezmorțeau, am deschis fereastra și am zâmbit: ningea! Cu fulgi adevărați, mari și lenți, ca în decembrie. Pământul era din nou alb, dar nu rece — era un alb blând, jucăuș, ca o pătură subțire așternută doar pentru joacă.

Pentru unii, ninsoarea din aprilie e un capriciu al vremii, o încurcătură meteorologică. Dar pentru copii — și pentru cei care mai păstrează în suflet copilăria — zăpezile mieilor sunt un dar. O sărbătoare neașteptată. Un motiv să te încalți în cizme ude și să ieși în curte cu mâinile întinse, ca să prinzi un fulg care nu vrea să stea.

Matei, băiatul vecinilor mei, de doar șase ani, a țipat de bucurie:
„Mami, a venit iar Moș Crăciun! Dar fără cadouri, doar cu zăpadă!”
Și-a tras geaca peste pijamale și a ieșit afară, alunecând printre picături de topire, râzând din toți plămânii. Pentru el nu conta că e aprilie. Că iepurașul de Paște stă în umbră și lalelele începuseră să urce din pământ. Tot ce conta era prezentul: zăpada, bucuria, alergarea.

Mi-a amintit de mine, când eram mică. Când ninsoarea târzie era un bonus de vacanță, o magie care încălca regulile. Era dovada că lumea nu e chiar atât de strictă cum ne-o descriau adulții. Că natura se poate juca, se poate răzgândi, poate să glumească.

Zăpezile mieilor sunt exact despre asta: despre o vreme care nu se hotărăște. O vreme-punte. Un timp care nu aparține nici iernii, nici primăverii, dar le păstrează pe amândouă. O vreme care ne amintește că nu trebuie să fim mereu „siguri” pe pașii noștri. Că uneori, tranziția e un dans.

A nins în aprilie
și mieii au privit fulgii
ca pe niște păpădii albe
coborâte din cer.

Și nici nu s-au speriat.
Doar au râs.
Ca și copiii.

Tu îți mai amintești o astfel de ninsoare neașteptată? Ce-ai simțit atunci?
Lasă-mi un comentariu sau scrie-mi o poveste — poate facem din ele o colecție de „zăpezi în afara sezonului”, cu parfum de copilărie și gust de surpriză.