Într-o seară de primăvară, o slujnică sărmană care rătăcise prin pădure s-a întors în grabă la curte și a spus că a auzit ceva nemaipomenit: „O pasăre mică, ascunsă între ramurile dese, cânta de parcă Cerul însuși i-ar fi împrumutat glasul! M-a făcut să plâng fără să știu de ce…”

Auzind acestea, împăratul a poruncit ca pasărea să fie adusă la palat. Dar, oricât au căutat-o nobilii și vânătorii regali, privighetoarea nu s-a lăsat găsită. Numai fetița din poveste, slujnica cea săracă, a știut unde s-o caute. S-a dus singură, pe înserat, în pădure și a șoptit cu blândețe:

— Pasăre cu glas de vis, vino cu mine. Inima împăratului e bolnavă și are nevoie de cântecul tău…

Privighetoarea a venit. Nu pentru porunca unui împărat, ci pentru că a simțit adevărul în glasul fetei.

În noaptea aceea, în camera tăcută a palatului, privighetoarea a început să cânte. A fost un cântec despre răsărit și dor, despre copaci care dansează în vânt și iubirea care trece dincolo de moarte. Împăratul a lăcrimat. Apoi, a zâmbit. Prima dată după mulți ani.

A vrut să o țină în colivie, dar pasărea a refuzat:

— Dacă mă închizi, nu voi mai putea cânta. Bucuria mea e libertatea.

Atunci împăratul a înțeles. Și a lăsat-o să plece. Dar privighetoarea a promis:

— Când inimile vor fi obosite și vor avea nevoie de aducere-aminte, mă voi întoarce și voi cânta din nou.

De atunci, în fiecare primăvară, în miez de noapte, când toate sunt în tăcere, privighetoarea vine și cântă lângă fereastra celor care au uitat să se bucure. Iar cei care o ascultă, își regăsesc curajul, lacrimile și zâmbetul.

Și așa se face că privighetoarea nu a trăit doar într-un regat, ci în inimile celor care știu să asculte.

Sursa de inspirație: Clip video | Facebook