A fost odată un ținut adormit, renăscut din cenușa unei lungi tăceri. Acolo, printre dealuri arse și visuri frânte, oamenii căutau din nou un nume, un drum, o speranță. Obosiți de frică și de cuvinte goale, au cerut ajutor. Și astfel, au venit trei Arhitecți.

Primul Arhitect purta numele Lumină. A apărut dintr-un balon strălucitor, cu pălărie elegantă și vorbire în versuri. El nu promitea temelii, ci oglinzi. „Nu aveți nevoie de rădăcini”, spunea zâmbind, „ci de reflexii în care să vă îndrăgostiți de voi înșivă.” Sub mâna lui, s-au ridicat scene vibrante, festivaluri de culori, aplicații cu sclipiri și orașe ca niște jucării sonore. Oamenii, însetați de frumusețe, aplaudau. „Așa arată progresul”, le repeta Lumină. Și ei îl credeau.

Al doilea Arhitect se numea Formă. A sosit la pas, cu o trusă de măsurători și ochi reci. „Ordinea este cheia viitorului”, a spus fără zâmbet. A trasat hărți, a împărțit cartiere, a inventat reguli. A dat ceasuri exacte și fișe de control. „Veți trăi bine”, promitea, „dacă fiecare va rămâne la locul său.” Iar oamenii, dornici de siguranță, l-au urmat tăcuți, purtând ecusoane și completând formulare.

Al treilea Arhitect a venit fără să fie chemat. N-a avut fanfară, nici aplauze. Se numea Timp. Nu a desenat planșe, ci a săpat gropi. În ele, a îngropat semințe. „Va veni un vânt rece”, spunea, în timp ce ceilalți îl priveau cu dispreț. „Eu nu clădesc pentru azi. Eu zidesc pentru ziua în care totul va cădea.” Mulți l-au considerat nebun. Cine mai sapă când pot fi ridicate holograme?

Anii au trecut. Țara sclipea în broșuri și tăcea în grafice. Oamenii dansau la festivaluri, își făceau selfie-uri, completau cereri și așteptau bonuri de ordine. Clopotele de tablă sunau la fiecare tăiere de panglică. Niciunul nu se întreba unde este Timp-ul.

Până într-o zi. Când a venit Lupul.

Nu era o ființă. Era un urlet. A început ca un vânt bolnav, apoi s-a făcut fum de foame și, în final, s-a prăbușit ca o avalanșă de sensuri pierdute. A suflat, nu pentru a distruge, ci pentru a demasca. Panourile au căzut cu zgomot de metal ieftin. Clopotele s-au spart. Formularistica s-a înecat în flăcări. Ordinea a fost înghițită de haos.

Oamenii au început să fugă, să strige, să plângă. Căutau refugiul în oglinzi sparte, în turnuri prăbușite, în birouri închise. Niciunul nu a găsit adăpost.

Până când, într-o tăcere adâncă, s-a auzit din nou… sunetul unui ciocan.

În locuri uitate, sub pământ, acolo unde nimeni nu se mai uita, construcțiile Timp-ului încă stăteau în picioare. Acolo erau adăposturi, rezerve de grâne, rețele de apă. Și oameni — puțini — care învățaseră să repare în loc să admire, să zidească fără aplauze, să trăiască fără spectacol.

Ținutul a înțeles, în sfârșit:
Nu tot ce sclipește te salvează.
Nu tot ce e ordonat rezistă.
Doar ce este așezat cu răbdare, piatră peste piatră, poate ține piept Lupului.

---

Ultimul ecou

În piața centrală, un copil ridică o piatră și o așază cu grijă peste alta. În jurul lui, bătrânii, care uitaseră să viseze, priveau în tăcere. Clopotele nu mai sunau. Dar în mintea copilului răsună un alt sunet: ecoul unei fapte simple, dar durabile.

Țara nu va mai fi niciodată la fel. Dar poate, de data asta, va crește nu doar pe orizontală, ci și în adâncime.

---

Post-scriptum pentru cititorii din ținutul nostru

Poate că această poveste nu e despre un alt tărâm. Poate că Lupul a trecut deja pe la noi — sub forma pandemiei, a inflației, a minciunilor poleite sau a promisiunilor dinaintea urnelor.

Poate că pe unii dintre Arhitecți i-am ales, pe alții i-am primit, iar pe cel mai tăcut l-am ignorat.

În România de azi, încă mai avem clopote de tablă și scene lucioase. Dar undeva, în sate care încă rezistă, în profesori care n-au renunțat, în oameni care muncesc fără like-uri, Timp-ul încă lucrează.

Întrebarea e:
Când va sufla din nou Lupul — noi unde vom fi?
În casa oglinzilor?
În turnul numerotat?
Sau sub bolta grea, dar durabilă, a răbdării?

Poate că acum e momentul să nu mai râdem de cei care sapă tăcuți.