Într-un ținut îndepărtat, ascuns între munții ce păreau că străbat cerul, trăia un băiat pe nume Luca. Era un copil curajos, dar privirea lui era mereu îndreptată spre un singur punct: tatăl său. Un om sever, cu o față brăzdată de riduri adânci și ochi de gheață, ce părea să nu cunoască altceva decât munca asiduă și dorința de a urca mereu mai sus. Pentru el, iubirea era doar o noțiune abstractă, ceva ce nu avea loc în universul rece al realizărilor. „Pentru a fi cineva,” îi spunea mereu Luca, „trebuie să te ridici singur, fără ajutorul nimănui.”

Luca învățase din privirile tăcute și cuvintele scurte ale tatălui său că iubirea nu valorează nimic dacă nu este însoțită de succes. În lumea în care tatăl său trăia, numai puterea și realizările erau apreciate. Când Luca se străduia să fie bun și să adune aprobarea tatălui său, acesta, de obicei, îl privea cu indiferență, spunându-i doar că e „bine, dar nu suficient.” Aceasta era lecția crudă pe care o învăța în fiecare zi. „Nu există loc pentru slăbiciune,” îi spunea tatăl, „numai cei puternici sunt vrednici de respect.”

Cu fiecare pas în viață, Luca devenea tot mai conștient de diferența dintre ceea ce simțea și ceea ce trebuia să fie. Dacă în inima lui se ascundeau dorințe de iubire, de afecțiune și de aprobare, în exteriorul său se formează o mască a unei perfecțiuni reci. „Nu voi fi niciodată suficient pentru el,” își spunea în gând, dar, de fiecare dată, își ștergea aceste gânduri cu un nou succes, cu o nouă victorie care părea că îl face mai aproape de idealul tatălui său.

Într-o seară de vară, când cerul se topea în roșu și auriu, iar pădurile lăsau o umbră adâncă în jurul casei lor, Luca și tatăl său se așezaseră pe o bancă din fața casei, în fața unui apus ce părea că nu se mai sfârșește. Luca, cu sufletul încărcat de întrebări nespuse, se aplecă spre tatăl său și, cu o voce tremurândă, întrebă:

„Tată, ce este iubirea?”

Tatăl său nu își ridică privirea, iar glasul său, mai rece decât vântul de munte, răspunse: „Iubirea nu contează. Adevărata măreție o găsești doar în ceea ce realizezi, nu în ceea ce simți. Nu ai nevoie de iubire dacă poți să îți ridici singur imperiul.”

Cuvintele sale îl loviră ca un fulger. Deși înțelesese deja acest principiu, acum, parcă pentru prima dată, Luca simțea greutatea adevărului. Nu își dorea o viață a succesului pentru el, ci doar o confirmare că era demn de dragostea tatălui său. Însă aceasta părea imposibil de obținut.

Anii treceau și Luca devenea tot mai puternic. A ridicat un imperiu din oțel și sticlă, iar oamenii se adunau pentru a-i lăuda realizările. Cu fiecare reușită, el simțea tot mai puțin din ceea ce fusese cândva. În fața oglinzilor sale strălucitoare și a respectului pe care îl câștigase, Luca nu mai recunoștea omul care se ascundea în spatele acelor ziduri. Căci fiecare victorie părea să-i adâncească golul lăsat de dorința de a fi iubit. A ajuns să creadă că, poate, în toată viața lui, nu va înțelege niciodată ce înseamnă cu adevărat iubirea.

O noapte furtunoasă a adus cu ea o reflecție tăcută. Luca stătea pe tronul său rece, în mijlocul unui palat gol, iar tunetele sfâșiau cerul. Nu mai era nimic din gloria de odinioară. Cei care veniseră cândva să-l aplaude, acum se îndepărtau. „Unde sunt toți cei care mă admirau?” strigă el, dar doar ecoul îi răspundea. „Unde sunt aplauzele care îmi slăveau numele?”

Se uită în jur la ruinele propriei sale vieți, la oglinzile sparte și la zidurile care se clătinau. Își dădu seama că, în ciuda a tot ce realizase, rămăsese un copil singuratic, cu o coroană grea pe cap, rătăcind printre fantomele propriilor sale visuri. „Căci nu am fost niciodată ceea ce am vrut să fiu,” își spuse el.

În acea noapte, Luca înțelesese ceva ce nu putea fi spus în cuvinte. Succesul nu aduce iubirea. Numai acceptarea de sine și renunțarea la dorința de a fi validat de cei din jur aduc adevărata liniște. În acel moment, Luca înțelesese că adevărata măreție nu consta în a demonstra lumii cât de valoros era prin realizările sale, ci în a găsi liniștea în propriul suflet. Iubirea nu venea din faptele sale sau din ce putea câștiga, ci din simpla acceptare a propriei sale ființe, fără a căuta validarea din partea altora. Nu era nevoie să dovedească nimic. Tot ce trebuia să facă era să se accepte și să se iubească pentru cine era cu adevărat.

Și astfel, Luca învăță că în viață, nu este suficient să ridici turnuri sau să câștigi respectul celor din jur. Cei mai importanți oameni în viața ta sunt cei care te iubesc pentru ceea ce ești cu adevărat, nu pentru ceea ce ai devenit.