Când am făcut armata, o expresie mi-a rămas în minte mai mult decât toate ordinele și instrucțiunile auzite zi de zi: „privațiunile și avatarurile serviciului de militar”. La vremea respectivă, părea doar o vorbă rostită de superiori, cu aer solemn. Dar în timp, am realizat că ascundea în ea o întreagă filosofie a rezistenței, a caracterului, a formării umane.

În acel mediu auster, unde nimic nu era garantat — nici confortul, nici liniștea, nici înțelegerea — învățai ce înseamnă răbdarea reală, nu cea citită în cărți de dezvoltare personală. Frigul, foamea, lipsa de somn și de intimitate erau doar începutul. Adevăratele „avataruri” veneau când te trezeai în miez de noapte pentru un exercițiu fără sens aparent, când învățai să taci deși aveai dreptate, când greșeala altuia devenea pedeapsa ta. Acolo am descoperit puterea de a merge mai departe nu pentru că voiam, ci pentru că nu aveam alternativă — și pentru că ceilalți colegi contau pe mine.

Astăzi, în viața civilă, privesc în jur și văd o altă lume. Avem mai multă libertate, dar și mai puțină răbdare. Mai multe opțiuni, dar mai puțină claritate. Mai mult confort, dar o toleranță scăzută la disconfort și frustrare. Tinerii încep cariere în birouri calde, cu abonamente la sală și cafea de specialitate, dar uneori clachează când primesc un feedback negativ sau când trebuie să aștepte o promovare.

Nu spun că vremurile de atunci erau mai bune. Spun doar că ne formau altfel. Privațiunile ne învățau să apreciem. Avatarurile, să ne adaptăm. Iar armata, cu toată duritatea ei, a fost pentru unii dintre noi cea mai serioasă formă de educație a caracterului.

„Pe atunci, căram un rucsac greu, plin cu echipament, apă și instrucțiuni. Azi, cărăm un alt fel de rucsac — invizibil, dar la fel de greu: presiunea de a performa, multitasking-ul, burnout-ul și nesiguranța viitorului.”

Această paralelă nu este doar poetică. E un semnal că, indiferent de epocă, fiecare generație își duce lupta ei. Diferența e că în armată luptai împotriva oboselii și a frigului, dar aveai un scop clar. În lumea corporatistă de azi, lupta e uneori cu ambiguitatea, cu lipsa de sens, cu presiunea invizibilă de a fi mereu „mai bun”.

Mi-ar plăcea să aud și alte povești despre ce a însemnat armata pentru voi — sau, pentru cei mai tineri, ce formă de „privațiuni” v-a format cu adevărat caracterul?

Note explicative:

• „Privațiunile” se referă la lipsuri, greutăți, condiții dificile — un cuvânt des folosit în contexte militare sau de viață austeră.

• „Avatarurile” este un termen mai pretențios, provenit din sanscrită (prin franceză), care în limba română are sensul de transformări, încercări, schimbări grele sau neprevăzute ale sorții. În limbajul literar sau jurnalistic, este adesea folosit cu o notă ușor ironică sau pentru a desemna evenimente neașteptate sau complicate.

• În perioada anilor ’70 și ’80, sub regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu, armata română nu era doar o instituție militară, ci și un mecanism esențial în formarea și educarea tinerelor generații. În contextul unui regim totalitar, armata devenea o veritabilă „școală a caracterului”, o etapă fundamentală în dezvoltarea tinerilor bărbați, la care erau supuși nu doar la rigorile fizice, ci și la un regim sever de educație politică și ideologică. Serviciul militar era considerat o etapă obligatorie în viața fiecărui bărbat, cu o durată cuprinsă între 18 și 24 de luni, în funcție de specializare și perioada recrutării. Tinerii erau încurajați să privească această experiență ca pe o formare a caracterului, o „școală a vieții” care îi va transforma în bărbați responsabili și loiali statului socialist. În această perioadă, armata era percepută ca un loc unde se învăța nu doar disciplina fizică, ci și „valorile comunismului”, și în care tinerii erau instruiți să devină cetățeni model, obedienți față de regimul în vigoare. Deși în regimul comunist armata avea un rol esențial în apărarea țării, funcția sa de formare a tinerilor era poate chiar mai importantă. Tinerii erau considerați „materia primă” a regimului, iar armata era văzută ca o „fabrică” de caracter. În cadrul serviciului militar, soldații învățau să fie disciplinați, să se supună ordinelor fără întrebări și să muncească din greu. Condițiile de viață erau adesea dificile – cazărmi spartă, echipamente uzate, mâncare de proastă calitate – dar toate acestea erau justificate printr-o ideologie care susținea că doar prin suferință și muncă fizică intensă se poate ajunge la formarea unui caracter „tare”, capabil să apere valorile regimului. Educația politică era un alt aspect central al formării tinerilor în armată. Tinerii soldați erau expuși constant la ideologia marxist-leninistă, iar regimul folosea armata ca un instrument de propagandă. Se învățau „realizările” regimului comunist, iar cultul personalității lui Ceaușescu era omniprezent. Tinerii erau obligați să adopte o viziune conformistă, în care regimul era considerat infailibil și inatacabil. Totodată, orice formă de contestare a autorității sau a ideologiei impuse era sancționată sever, iar disidența nu era tolerată. Mai mult decât atât, viața cotidiană în armată reflecta valorile pe care regimul dorea să le impună societății: obediența, muncă asiduă și supunerea față de autoritate. Majoritatea soldaților proveneau din medii rurale sau orașe mici și erau deja obișnuiți cu viața dură. În armată, aceștia învățau nu doar să respecte ordinele, dar și să accepte un regim strict, cu condiții precare, ca parte a unui proces mai mare de „maturizare”. Tinerii erau transformați într-un mod în care regimul spera să îi formeze ca cetățeni care își vor cunoaște locul în statul socialist. Exercițiile militare și activitățile zilnice aveau, de asemenea, o componentă psihologică importantă, gândită să întărească caracterul soldaților. Deși multe dintre aceste exerciții aveau un caracter defensiv, legat de teama de invazie în contextul Războiului Rece, ele nu erau doar pregătiri pentru un război eventual. Ele reprezentau și o metodă de întărire a disciplinei și loialității față de regim. Tinerii erau învățați să fie pregătiți nu doar fizic, ci și mental pentru a face față oricăror provocări. Astfel, armata în acei ani era mult mai mult decât o simplă instituție de apărare. Ea devenea o școală de formare a caracterului, un loc în care tinerii învățau, de multe ori prin suferință și disciplină severă, să fie loiali regimului și să îmbrățișeze ideologia impusă de stat. În această „școală” a regimului comunist, tinerii nu doar că deveneau soldați, ci erau transformați în cetățeni model, care urmau să apere nu doar țara, ci și valorile regimului totalitar sub care trăiau.