La începutul anilor ’60, în satele din nordul Chinei, bătrânii nu mai îndrăzneau să spună povești despre Confucius. Învățătorii ardeau cărți în curțile școlilor. Copiii își denunțau părinții pentru gândire „retrogradă”. Sub conducerea lui Mao Zedong, China nu doar că a încercat să construiască un viitor nou, ci a încercat să-și șteargă propriul trecut – cu violență, entuziasm colectiv și o orbire ideologică greu de imaginat.
Acesta este prețul Revoluției Culturale: o civilizație milenară tăiată de la rădăcini. O lecție dureroasă despre cum puterea, atunci când e absolută, poate transforma idealismul într-o tragedie istorică de proporții planetare.

---

Ce a fost, de fapt, Revoluția Culturală?

În 1966, Mao Zedong – liderul Partidului Comunist Chinez – simțea că își pierde influența după eșecul catastrofal al politicii economice „Marele Salt Înainte”. În încercarea de a-și recâștiga autoritatea, Mao a lansat ceea ce avea să devină una dintre cele mai brutale și absurde campanii din istoria modernă: Revoluția Culturală.

Scopul oficial? „Curățarea societății chineze de influențele burgheze, feudale și capitaliste”.
Scopul real? Consolidarea puterii absolute a lui Mao, prin dezbinare, teroare și distrugerea elitelor.

---

Dezastrul economic din spatele violenței

Pentru a înțelege furia care avea să urmeze, trebuie amintit eșecul de proporții al proiectului anterior: „Marele Salt Înainte” (1958–1962).

Mao dorea să transforme China dintr-o economie agrară într-una industrială peste noapte. Țăranii au fost obligați să producă oțel în cuptoare improvizate în curți. Rezultatul? Oțel inutil, recolte abandonate, foamete masivă.

Istoricii estimează între 30 și 45 de milioane de morți de foame – un adevărat genocid economic provocat de politici utopice și de frica de a spune adevărul.

În loc să-și asume greșelile, Mao a deturnat atenția poporului spre un „dușman intern”: intelectualii, profesorii, artiștii, tradițiile culturale.

---

Când copiii și-au întors privirea împotriva părinților

Pe 16 mai 1966, o circulară a Comitetului Central al Partidului anunța începutul oficial al Revoluției Culturale. La scurt timp, elevii și studenții din marile orașe au format „Gărzile Roșii” – tineri fanatici, încurajați să atace tot ce părea vechi, „contrarevoluționar” sau prea intelectual.

Au urmat scene greu de imaginat:

• Profesori bătuți în curțile școlilor de propriii elevi;
• Biblioteci incendiate, statui și temple distruse;
• Oameni obligați să-și scrie „autocritici” publice, să se umilească în fața mulțimii;
• Familii întregi destrămate prin denunțuri și arestări.

În acea perioadă, orice semn de inteligență sau eleganță devenea un motiv de suspiciune. Purtai ochelari? Erai considerat „intelectual periculos”. Aveai un tablou al unui strămoș în casă? Puteai fi bătut sau chiar omorât.

---

Cine a avut curajul să spună „Nu”?

Puțini. Dar unii au existat. Scriitoarea Ding Ling, care fusese odată o figură favorită a regimului, a fost persecutată. Academicieni, artiști, profesori de istorie – toți au fost reduși la tăcere sau închiși în „lagăre de reeducare”.

Unul dintre puținii oameni din anturajul lui Mao care a îndrăznit să-l critice – președintele Liu Shaoqi – a fost arestat, torturat și a murit în detenție.

---

Sfârșitul nebuniei și prețul plătit

Revoluția Culturală a durat oficial până în 1976, anul morții lui Mao. A lăsat în urmă peste un milion de morți, milioane de destine frânte, un gol cultural și moral pe care China îl resimte și astăzi.

După moartea lui Mao, conducerea de tranziție – în special Deng Xiaoping – a denunțat excesele perioadei și a reluat o linie mai pragmatică. Dar rănile nu s-au vindecat niciodată complet.

---

Lecții pentru prezent

Revoluția Culturală ne amintește cât de periculoasă poate fi combinația dintre ideologie și putere absolută. Când trecutul devine inamic, iar tinerii sunt învățați să urască în numele unei idei, istoria se poate repeta – sub alte forme, în alte țări, dar cu aceleași rezultate devastatoare.

---

În loc de concluzie: de ce trebuie să vorbim despre asta?

Pentru că tăcerea face posibilă repetarea greșelii.
Pentru că în orice colț al lumii, oricând un lider promite un viitor perfect în schimbul uitării trecutului, trebuie să ne amintim de China anilor ’60.

Surse:

Chang, Jung, și Jon Halliday. Mao: The Unknown Story. London: Jonathan Cape, 2005.

Dikötter, Frank. The Cultural Revolution: A People’s History, 1962–1976. London: Bloomsbury Publishing, 2016.

MacFarquhar, Roderick, și Michael Schoenhals. Mao’s Last Revolution. Cambridge, MA: Belknap Press of Harvard University Press, 2006.

Spence, Jonathan D. The Search for Modern China. New York: W.W. Norton & Company, 1999.

BBC News. „Cultural Revolution: What Was It and Why Does It Matter?” May 15, 2016. Link.

The Guardian. „China’s Cultural Revolution: Survivors Remember.” May 11, 2016. Link.

Smithsonian Magazine. „The Untold Story Behind the Destruction of China’s Cultural Heritage.” Accessed May 8, 2025. Link.

Fairbank Center for Chinese Studies, Harvard University. Accessed May 8, 2025. Link.