Uneori, o viață nouă începe nu doar cu nașterea, ci cu o ardere interioară – o tăcere a copilăriei care se sfârșește într-un dans de tobe, cu o plecare, cu o adiere de clopot. Așa ne-au învățat popoarele. Așa ne-am legat unii de alții: prin riturile de trecere.

🔮 Ce este un rit de trecere?

În 1909, antropologul Arnold van Gennep observa că în orice societate, trecerea de la o etapă la alta – copilărie, adolescență, viața conjugală, bătrânețe sau moarte – este însoțită de ritualuri care dau formă și sens schimbării. Ele nu sunt simple gesturi ceremoniale, ci căi simbolice de transformare, menite să ajute omul să părăsească o lume cunoscută și să intre într-una nouă, cu reguli, emoții și așteptări diferite.

Van Gennep a identificat trei etape ale oricărui rit de trecere:

1. Separarea – desprinderea de identitatea veche.
2. Marginea – o zonă de incertitudine, unde individul nu mai e ce-a fost, dar nici nu e încă ce urmează să fie.
3. Reintegrarea – acceptarea într-un nou rol.

Nașterea: prima chemare

Simboluri: apă, sfoara ombilicală, clopoțelul, moașa – ca o preoteasă a începutului.

În cultura românească tradițională, după nașterea unui copil, se ține „scăldatul pruncului” – o ceremonie cu apă caldă în care se pun flori, busuioc, fire de aur și pietricele. Este o baie ritualică pentru noroc și sănătate. Moașa – o figură cu rol aproape sacerdotal – este cea care „taie legătura dintre lumi”, iar prin scăldat îl introduce pe prunc în ordinea umană.

În triburile africane, de exemplu în Mali, pruncul nu este numit până în a șaptea zi, când se oficiază ceremonia de numire. Timpul până atunci este o zonă de incertitudine – pruncul „aparține încă lumii spiritelor”.

---

🔥 Adolescența: inițierea în lumea matură

Simboluri: tăcerea, sângele, muntele, dansul de foc.

La Maasai (Kenya), băieții devin „morans” (războinici) doar după o inițiere dureroasă – circumcizia. În tăcerea absolută cerută în timpul ritualului, băiatul învață să își controleze durerea, frica, orgoliul. Apoi petrece luni de zile în sălbăticie, învățând secretele bărbatului. Focurile sacre aprinse în tabără sunt văzute ca o nouă naștere.

La români, nu există o inițiere violentă, dar adolescența este marcată de balurile din sat, de prima ie cusută pentru fată, de primele hore în care băiatul iese „la joc”. Acolo, în cercul muzicii și al privirilor, se decide intrarea în viața socială adultă.

În unele sate maramureșene, fetele își pun flori în cosițe, iar băieții își prind o panglică roșie la pălărie – ambele simboluri ale disponibilității de a fi aleși sau a alege.

Nunta: unirea lumilor

Simboluri: bradul miresei, cununiile, pâinea și sarea, broboada.

La români, nunta este un spectacol de trecere colectivă. Mireasa este plânsă în casa părintească și apoi „vândută” la poarta mirelui. În timpul dansului bradului (sau al cununii), se cântă versuri de jale și de bucurie, iar pâinea ruptă deasupra capului simbolizează fertilitatea și prosperitatea. Mireasa primește o broboadă, semn că este femeie căsătorită și își schimbă statutul.

La celți, ceremonia „handfasting” presupune legarea mâinilor mirilor cu o panglică colorată – un gest precreștin ce simbolizează legătura magică dintre suflete, un fel de jurământ înaintea Zeiței Naturii.

---

⚰️ Moartea: ultimul prag

Simboluri: sicriul deschis, lumânările, prosoapele legate, coliva.

La români, moartea nu este doar o plecare, ci și o călătorie. Rudele decedatului oferă o „colivă”, grâu fiert cu miere și nucă, pentru sufletul celui plecat. Se leagă „prosoape” de cruce și se aprind lumânări la picioarele mortului – pentru ca acesta să nu rătăcească drumul în lumea de dincolo.

În alte culturi, cum ar fi la balinezi, moartea este însoțită de un carnaval al culorilor: arderea trupului este o celebrare a eliberării sufletului, iar zmeiele înălțate conduc spiritul către cer.

---

🧭 De ce avem nevoie de aceste praguri?

Pentru că omul nu trăiește doar în timp, ci și în povești. Riturile de trecere ne ajută să ordonăm haosul schimbării, să dăm sens pierderii, să ne regăsim în fiecare despărțire sau început. Ele creează un spațiu sacru, între „ce a fost” și „ce va fi”, în care nu suntem nici copii, nici adulți – nici vii, nici morți – ci pur și simplu în devenire.

---

📚 Surse comentate

1. Arnold van Gennep – Riturile de trecere (1909)
   Carte de referință în antropologie, care introduce și definește structura universală a ritualurilor de trecere. Autorul explorează comparativ diverse culturi tradiționale europene și non-europene.
2. Paula Tufiș – „Condiția ritului de trecere în contemporaneitate” (Revista Transilvania, 2013)
   Studiu care analizează felul în care aceste ritualuri s-au adaptat (sau au dispărut) în societatea urbană contemporană, unde individualismul a înlocuit coeziunea tradițională.
3. Mihaela Rotaru – Riturile de trecere în zona etnografică Sălaj (teza de doctorat, Universitatea Babeș-Bolyai)
   Lucrare detaliată despre ritualurile din satele românești din nord-vestul țării, cu accent pe simboluri, obiecte rituale și influențe religioase.
4. BBC Culture – „Rituals that mark life’s milestones around the world” (2021)
   Articol de popularizare culturală care trece în revistă tradiții din Africa, Asia, Europa și Oceania, cu accent pe simbolism și practici încă vii.
5. Carmen Mihăilescu – Simboluri și mituri în cultura populară românească (Editura Paideia, 2005)
   O lucrare accesibilă care explică semnificația simbolurilor din rituri – focul, apa, nodurile, sfoara, pâinea – și legătura lor cu arhetipurile colective.

---

Încheiere poetică:

Între ce am fost și ce vom fi, e o clipă oprită în cântec,
E un fir de busuioc, o lumânare, o horă la răscruce,
E glasul bătrânei ce-și spune povestea cu mâinile-n poală,
Și plânsul din șezătoare, cusut în linii de ie și năframă.

E pasul flăcăului ce sare peste foc,
Cu inima plină și sângele-n clocot,
E fata ce varsă grăunțe pe prag,
Să-i afle ursitul din vis, din ciob sau din fag.

E colindul ce naște lumină în noapte,
Și steaua purtată din poartă în poartă,
E cântecul funerar ce urcă pe deal,
În bocet și flori de salcâm, ritual ancestral.

E taina ce stă între om și hotar,
Între nume primit și nume lăsat în calendar,
Un prag nevăzut între joc și destin,
O strigare tăcută spre ce va să vin’.

Între ce am fost și ce vom fi, e o clipă adâncă și rară,
E clipa în care pământul și cerul se țin de mână,
E pragul ce schimbă copilul în mire,
Și moartea în drum spre o altă lumină.