Alep, Siria – anul 1295 d.Hr. (în timpul dinastiei mameluce)

Leila, o fată de 13 ani cu un văl de bumbac colorat și pași agili, cobora alene scările din piatră răcoroasă spre taht al-ard – subsolul răcoros al casei părintești din vechiul cartier al Alepului. Deasupra, orașul fremăta în căldura amiezii, dar aici jos, între pereții groși din piatră și sub arcadele răspândite cu migală de arhitecți locali, era ca într-o altă lume.

Casa Leilei era construită în jurul unei curți centrale cu fântână și portocali. Umbra și circulația aerului prin mashrabiya – grilajele delicate din lemn – mențineau interiorul răcoros. Din subsol, un izvor subteran, captat printr-un sistem de galerii, aducea umezeală naturală, care răcea aerul ce circula lent prin fantele din pereți.

Mama Leilei așezase acolo borcane de lut cu iaurt și apă de trandafiri, pentru a fi păstrate reci. Leila ducea acum câteva cești spre musafiri – un negustor de damascene și familia sa, veniți din sud. Copiii se mirau de răcoarea subteranei și de parfumul subtil al camerei.

— Dar nu aveți nicio răcire?, întrebă băiatul.

— Avem ceva mai bun, zâmbi Leila. Avem înțelepciunea strămoșilor care au învățat să trăiască cu deșertul, nu împotriva lui.

📚 Referință:
Tabbaa, Yasser. The Transformation of Islamic Art during the Sunni Revival. University of Washington Press, 2001.