Era sfârșitul lui Tir, mijlocul verii în Yazd. Soarele toropise deja orașul de la primele ore ale dimineții, iar străzile prăfuite fuseseră abandonate în favoarea adăpostului umbrit al caselor de cărămidă galbenă. Reza, un băiat de 12 ani cu ochi curioși și piele arămie, își lăsase tabla de școală pe o pernuță și se ghemuise pe podeaua rece din camera de est.

În colțul camerei se afla un mic howz — un bazin de apă limpede, alimentat de o veche rețea de canale qanat. Deasupra, un turn înalt se ridica deasupra acoperișului plat al casei: badgir-ul — mândria tatălui său și a arhitecturii Yazdului. Aerul fierbinte era captat de gura turnului, direcționat în jos și trecut peste suprafața răcoroasă a apei. Reza simțea adierea pe obraji, aproape ca o mângâiere, în timp ce recita în gând versuri din Hafez, învățate de la unchiul său, un poet local.

— Baba jan, îl strigă tatăl său din curte, — vino să aduci câteva smochine pentru musafirii noștri!

Reza ieși în curtea interioară, unde o boltă de viță de vie arunca umbre tremurătoare peste o masă rotundă din lemn de duz. Aerul era mai cald afară, dar nu insuportabil. Casa fusese construită după modelul străbunilor: orientată spre vânturile dominante, cu ziduri groase din cărămidă de lut și deschideri mici spre exterior. Refugiații din orașele mai moderne care vizitau Yazdul se mirau cum, în lipsa electricității, aceste case păstrau o răcoare blândă, mai ales în după-amiezile arzătoare.

— Reza agha, povestește-le oaspeților despre turnul nostru de vânt, îi spuse cu mândrie tatăl său, în timp ce punea pe masă ceai cu cardamom și curmale.

Băiatul ridică privirea și începu, cu vocea sigură:

— Badgir-ul nostru e ca un păstor de vânt. Îl prinde, îl mână în jos peste apă, și îl lasă să ne răcorească sufletele. Așa au trăit bunicii noștri, fără zgomot, fără fire, doar cu priceperea lor și cu natura de partea lor.

Musafirii — doi profesori de la Teheran — se priveau uimiți.

— Și noi avem aer condiționat, dar niciodată nu m-am simțit atât de bine într-o casă, spuse unul dintre ei, uitându-se în sus spre deschiderea largă a turnului.

Reza zâmbi. Nu învățase asta la școală. Învățase din traiul de zi cu zi, din poveștile tatălui său și din respectul pentru ceea ce fusese construit cu gândul la om, climă și suflet. În acea zi, Reza nu doar trăise răcoarea ingenioasă a turnului de vânt, ci devenise purtătorul poveștii sale.

Note explicative

Badgir (turn de vânt): Dispozitiv tradițional persan folosit pentru ventilarea și răcirea naturală a locuințelor în regiunile calde și uscate, prin captarea vântului și direcționarea lui spre interior, adesea combinat cu evaporarea apei pentru o răcorire suplimentară.

Howz: Bazin mic, adesea decorativ, cu apă, folosit în curțile caselor tradiționale persane, care contribuie la răcirea aerului prin evaporare.

Qanat: Sistem subteran antic de canale și galerii folosit pentru irigații și alimentarea cu apă în regiunile aride din Orientul Mijlociu, o tehnologie de inginerie hidraulică dezvoltată încă din mileniul I î.Hr.

Tir: A patra lună a calendarului persan, corespunde aproximativ lunii iulie din calendarul gregorian, caracterizată de căldură intensă în regiunile aride precum Yazd.

---

📚 Referință:
Tehran Times. “Windcatchers in Iran: A Cooling Marvel of Ancient Ingenuity.” Tehran Times, 2 sept. 2020, http://www.tehrantimes.com/news/507613/Windcatchers-in-Iran-a-cooling-marvel-of-ancient-ingenuity. Accessed 25 May 2025.