Tradiție arhitecturală într-un climat implacabil

Harran, Anatolia

În câmpia joasă și uscăcioasă din sud-estul Anatoliei, la granița cu Siria, orașul Harran păstra o arhitectură rară, moștenită din timpuri antice. Casele semănau cu stupii de albine, ridicate din cărămizi de lut dispuse în formă conică, fără lemn sau metal, adaptate perfect climatului arid.

Yusuf, un băiat de 14 ani, locuia împreună cu frații săi într-una dintre aceste colibe beehive (numite în turcă „kovan evler” – case stup), învățând de mic meșteșugul întreținerii lor. Într-o dimineață fierbinte, tatăl său îl chemă să repare exteriorul casei, aplicând un strat proaspăt de noroi amestecat cu paie.

În timp ce lucrau, un călător european, Cornelius – un desenator olandez pasionat de arhitectura locală – lua notițe și schița liniile suple ale acestor locuințe:

— Cum rezistă la vreme? întrebă el, cu accentul său ciudat, în limba otomană.

Tatăl lui Yusuf zâmbi, iar băiatul răspunse mândru:

— Le reparăm după ploi, le întărim vara, le lăsăm să ne păzească iarna. Casele astea se ridică fără cuie, dar stau în picioare de generații.

Arhitectura colibelor beehive

Forma conică a acestor case nu este întâmplătoare. Ea favorizează stabilitatea structurală și creează un flux natural de aer: aerul cald urcă și iese printr-o fantă în vârf, în timp ce aerul mai rece este aspirat la nivelul solului. Lipsa ferestrelor mari împiedică pătrunderea luminii și a căldurii excesive, iar grosimea zidurilor asigură o izolare naturală excelentă.

Originea și răspândirea caselor beehive

Deși Harran este una dintre cele mai cunoscute locații în care se mai găsesc aceste case, ele nu s-au născut acolo. Structuri similare au fost identificate în regiuni din Siria antică, Mesopotamia și chiar în zone din Sudan sau Yemen, unde clima a impus soluții arhitecturale similare.

Se crede că forma beehive a apărut încă din epoca bronzului, fiind folosită în regiunile semiaride pentru eficiența ei termică și simplitatea materialelor. În mod remarcabil, aceste case nu necesită lemn (care este rar în zonele aride), și pot fi construite exclusiv din pământ local, apă și paie.

Mai există astăzi?

Da, în Harran mai pot fi vizitate astfel de colibe și astăzi – unele sunt locuite, altele au fost transformate în pensiuni tradiționale sau muzee etnografice. Deși multe familii s-au mutat în locuințe moderne cu aer condiționat, există încă un interes în creștere pentru păstrarea și restaurarea acestui patrimoniu. Colibele beehive sunt recunoscute internațional drept exemple de arhitectură sustenabilă și inteligentă.

Lecții pentru prezent

Povestea lui Yusuf nu este doar un fragment din trecut, ci și o lecție pentru viitor. În epoca schimbărilor climatice, când eficiența energetică devine esențială, casele din Harran oferă o soluție veche, dar ingenioasă: construcții pasive, răcire naturală, materiale locale și o legătură profundă cu mediul.

După ce termină lucrul, Yusuf intră în colibă unde bunica sa fierbea cafea la jar. Mirosul se răspândea molcom, iar răcoarea adăpostului îl învăluia. Își aminti ce îi spusese odată bunicul:

— Nu avem geamuri, dar avem liniște. Și răcoare. Cei din oraș au electricitate, dar noi avem vântul și lutul.

---

📚 Referințe MLA:
Günay, Reha. Traditional Turkish Houses. YEM Yayın, 2005.
Fathy, Hassan. Architecture for the Poor: An Experiment in Rural Egypt. University of Chicago Press, 1973.
UNESCO World Heritage Centre. “Beehive Houses of Harran.” Accessed 25 May 2025.