Se spune că într-o țară aflată într-o veșnică tranziție, un urs de pluș cu numele de Clanța Buznu a reușit, într-un mod aproape magic, să învețe câțiva adolescenți întârziați cum să fie oameni. Nu prin doctrine rigide sau tratate savante, ci prin povești spuse pe înserat, în grădina publică, cu chitara în mână și zâmbetul pe buze. Din acea lume moale și metaforică a ursulețului carpatin, Vintilă Mihăilescu și-a extras o întreagă filosofie de viață, dar și o metodă alternativă de a înțelege societatea.

Cartea sa, Socio Hai-Hui. O altă sociologie a tranziției, nu este o lucrare academică în sensul clasic. Este mai degrabă o plimbare amicală prin realitatea românească postcomunistă, privită cu ochiul liber al antropologului și cu inima caldă a unui om care a învățat că umorul este cea mai serioasă formă de maturitate.

Înainte de toate, Mihăilescu își pleacă fruntea cu recunoștință către cei care l-au format. Nu uită niciodată că înainte de a analiza societatea, trebuie să fii om printre oameni. Așadar, își începe povestea dedicând-o unui urs de pluș – simbol al unei generații care a crescut în joacă, dar a înțeles serios cum funcționează lumea. Clanța Buznu devine aici o figură mitologică, pedagogică, dar și ludică, în jurul căreia se învârte o întreagă comunitate imaginară de discipoli care au învățat cele „trei mari întrebări”: din ce suntem făcuți, cu ce suntem umpluți și de ce (sau de cine) suntem iubiți.

Această intrare fabuloasă nu e doar o glumă tandră. Ea pregătește terenul pentru ceea ce Mihăilescu numește „o altă sociologie a tranziției” – o sociologie care nu mai pornește de la statistici reci, ci de la povești calde, de la ritualuri, simboluri și ironii. Practic, autorul se mută din sfera sociologiei clasice în cea a antropologiei sociale – unde înțelegerea oamenilor pornește de la ce trăiesc, nu de la ce declară în sondaje.

Un fir roșu al cărții este simțul umorului, pe care autorul îl ridică la rangul de probă supremă a maturității psihice. Cuvintele unui profesor de psihologie – „singura probă serioasă de maturitate este simțul umorului” – devin un ghid de lectură. Mihăilescu crede că nu poți construi democrație fără simțul umorului, pentru că democrația este, în esență, o formă de organizare ludică – un joc cu reguli, acceptat de toți, în care înveți și să câștigi, dar și să pierzi. Iar cine nu știe să piardă sau să se ia prea în serios, riscă să distrugă jocul.

În această logică, cartea devine o invitație la un joc matur – un joc al diferențelor acceptate, al conflictelor gestionate prin reguli clare, al pluralismului dus cu demnitate și al unui râs care nu rănește, ci înnobilează. Este o pledoarie subtilă pentru civilitate, pentru acceptarea alterității, pentru o Românie care ar putea fi mai veselă și mai demnă dacă și-ar recunoaște traumele și și-ar păstra capacitatea de a râde cu sens.

Dar, desigur, ca în orice poveste cu tâlc, există și un strop de amărăciune. Pentru că, avertizează Mihăilescu, jocul democratic este deseori deturnat de oameni fără simțul umorului. De cei care nu acceptă diferența, care nu pot suporta să piardă, care iau puterea ca pe o posesie, nu ca pe o regulă acceptată temporar.

Așadar, Socio Hai-Hui nu este doar o carte de sociologie alternativă – este o hartă sentimentală a tranziției românești, trasată cu pixul cald al unui antropolog care nu uită niciodată să zâmbească. Și poate că această hartă, uneori haotică, uneori absurdă, este exact ceea ce aveam nevoie pentru a ne reînvăța să jucăm cu sens – nu doar în politică, ci și în viață.

Sursa: Mihăilescu, Vintilă. Socio hai-hui: O altă sociologie a tranziției. Editura Paideia, București, 2006.