(poveste cu cele șapte „uși simbolice ale sufletului” – o etapă de inițiere spirituală care pornește dintr-o confruntare cu îndoiala).

Capitolul I – Taina mănăstirii

Radu se trezi înainte de revărsatul zorilor, în liniștea adâncă a chiliilor mănăstirii Sfântul Nicolae din codrii Moldovei. Fumul subțire al tămâiei se ridica în cercuri blânde spre boltă, umplând aerul cu mireasma veacurilor. Dincolo de zidurile groase, pădurea foșnea ușor, iar cântul păsărilor se împletea cu bătaia inimii lui neliniștite.

„Omul este ființa căutătoare…”, își amintea cuvintele bătrânului stareț, rostite adesea în serile de meditație: „Cine nu știe să-și controleze gândurile, nu va ajunge niciodată la rugăciunea cea adevărată.” Nu era doar o învățătură despre rugăciune, ci o cheie către un altfel de a trăi, o poruncă tainică, adresată inimii.

Radu avea doar douăzeci de ani, dar frământările lui nu erau cele ale vârstei. Simțea în sine chemarea unei alte lumi, una nevăzută, dar mai vie decât pământul pe care călca. Poveștile din vechile cronici bizantine, despre monahi care plecau spre Locurile Sfinte, despre lupta nevăzută cu umbrele sufletului, îl nelinișteau și, totodată, îl atrăgeau cu puterea unei chemări interioare.

Într-o seară de toamnă târzie, când vântul șuiera ca o mângâiere aspră pe sub streșini, starețul îl chemase în tinda bisericii.

— Te vei duce la Constantinopol, îi spusese cu glas domol și privirea pătrunzătoare. Acolo vei învăța ce înseamnă cu adevărat lupta pentru lumina ce se naște din tăcere. Drumul este greu, iar primejdia mare. Dar această cale este singura care poate să-ți deschidă ochii și inima.

Radu încuviință fără să spună nimic. Nu era o plecare, ci o ascultare.

A doua zi, în ceasul când cerul se rupea între întuneric și lumină, își luă traista modestă, o carte de rugăciuni și o icoană veche, moștenită de la tatăl său, și ieși pe poarta de lemn. Lăsă în urmă clopotnița, chiliile, și sunetul surd al tăcerii monahale care îl învăluise ani de zile.

Fiecare pas era o întrebare.

Pe drum, trecu prin sate arse de războaie, întâlni ostași pribegi, călugări desculți și negustori în goana aurului. Cu fiecare chip, cu fiecare poveste, simțea că lumea exterioară nu era decât o oglindă a lumii dinlăuntru.

Și atunci, veni prima ușă.

Capitolul II – Ușa îndoielii

Trecuse de Siret și intrase în pământurile pustiite de hoarde. Într-o noapte friguroasă, învăluit de ceață, se adăposti într-o bisericuță de lemn părăsită. Acolo, între pereții goi și icoanele scorojite, îl cuprinse pentru întâia oară un gând care îl arse până în măduva oaselor:

„Dacă drumul meu e o iluzie?”

Gândul nu era rostit, dar îl simțea ca pe un foc ce mistuie în tăcere. Rugăciunile nu-i mai ieșeau din gură, și pentru prima dată, Radu simți în el o ruptură. Toate cuvintele sfinte învățate păreau goale, toate sfaturile starețului – departe. În locul lor, o voce lăuntrică, rece și necruțătoare, întreba: „Și dacă Dumnezeu tace pentru că nu e?”

În noaptea aceea, tremurând în întunericul ruinat al bisericii, Radu nu adormi. Se rugă fără cuvinte, cu suspinul gol al celui care nu mai știe ce cere. La miezul nopții, o rază de lună pătrunse printr-o crăpătură a acoperișului și căzu direct pe icoana arhanghelului Mihail.

Ochii pictați ai arhanghelului păreau vii. În privirea sa era duritate, dar și o adiere de nădejde. Ca și cum cineva, nevăzut, i-ar fi spus:

„Îndoiala nu este sfârșitul drumului. Este poarta care se deschide doar atunci când ești gata să nu mai controlezi nimic.”

Radu plânse. Și în acele lacrimi, în acel gest de renunțare la siguranță, învăță prima lecție:

Credința nu este certitudine, ci curajul de a merge mai departe în beznă, cu inima deschisă.

Ieși dimineață din biserică alt om. Prima ușă fusese trecută. Cu pași mai grei, dar cu sufletul învăluit de o liniște ciudată, porni mai departe, spre miazăzi.

Capitolul III – Întâlnirea cu Isak

După ce trecu hotarul în Țara Românească, drumul deveni mai periculos. Tâlhari, soldați mercenari și trupe otomane rătăcite bântuiau drumurile. Radu se strecură prin păduri, ocolind drumurile mari, mâncând puțin, dormind rar. După o săptămână de călătorie istovitoare, ajunse într-o cetate de graniță, unde se ridica un mic han de lemn, păzit de o femeie în vârstă cu ochi ageri și limbă ascuțită.

Într-un colț întunecat al hanului, Radu observă un copil. Nu părea localnic. Avea părul buclat, ochii mari, inteligenți, și purta o mantie subțire, prea curată pentru haosul de afară. Citea dintr-un sul de pergament cu litere ciudate.

— Ce citești?, îl întrebă Radu, dintr-un impuls greu de explicat.

— „Kohelet”, răspunse băiatul, fără să ridice privirea. Învățătura regelui înțelept. „Toate sunt deșertăciune și goană după vânt…” Așa scrie. Ai fugit și tu de ceva?

— Nu fug. Caut ceva, spuse Radu, surprins de seriozitatea acelui copil.

— A căuta și a fugi seamănă uneori. Tatăl meu a fugit din Salonic, dar a spus mereu că, de fapt, îl caută pe Dumnezeu. Acum nu mai știm unde e. Poate că Dumnezeu l-a găsit pe el.

Radu tăcu. Nu știa ce să spună. Copilul îl fixa cu o maturitate care rănea.

— Vrei un sfat? întrebă Isak, fără aroganță.

— Spune.

— Când îți va fi cel mai greu, întreabă-te nu „unde este Dumnezeu?”, ci „unde ești tu?” Uneori, El rămâne pe loc, iar noi suntem cei care plecăm.

Radu rămase tăcut. Înțelesese că băiatul nu era un copil oarecare. Era o oglindă, poate chiar un mesager, un „mag” în trup de copil.

Dimineața următoare, Isak plecase. Doar sulul de pergament fusese lăsat pe masa unde șezuse. Pe prima pagină, cu litere ebraice, cineva scrisese:

„Cel care întreabă cu inimă curată va primi răspunsul, dar nu cum se așteaptă.”

Capitolul IV – Ușa a doua: Mânia

Pe un drum de munte, când frigul mușca deja din mâini și din picioare, Radu fu atacat de trei bărbați care-l credeau călugăr bogat. Reuși să scape, dar fu lovit cu o bâtă peste umăr. Fugi, șchiopătând, până se prăbuși lângă un pârâu, într-o stare între vis și febră.

Acolo, într-un soi de vis cumplit, văzu chipurile celor care l-au lovit. Le striga numele, pe care nu le știa, le blestema cu o ură care-l cutremură.

În acel moment, auzi un glas în sine:

„Aceasta este a doua ușă: mânia.”

Mânia nu e doar asupra altora. Este ura pe care o porți ca o sabie împotriva lumii care nu te înțelege, împotriva celor care îți tulbură drumul. Dar mai adânc decât atât — e mânia împotriva propriei neputințe.

Radu plânse de furie, de neputință, de rușine. Nu mai era smerit. Era un om cu sufletul sfâșiat, și abia atunci înțelese: nu poți merge spre Lumină cu pumnii strânși.

Dimineața îl găsi slăbit, dar limpede. Pe chipul lui nu mai era mânia. Doar o tăcere dureroasă și senină. O piatră fusese lăsată pe marginea pârâului, sub forma unui semn de cruce. N-o așezase el. Poate vântul. Sau poate… altcineva.

Capitolul V – Întâlnirea cu călugărul fără nume

Drumul îl purta acum prin păduri dese, unde umbrele se amestecau cu ceața ca niște duhuri rătăcite. Zilele deveneau tot mai scurte, iar nopțile, din ce în ce mai grele. La poalele unui munte ce părea o culme uitată de timp, Radu zări o colibă din piatră și lemn, ascunsă sub crengi grele de brad. Fumul ieșea dintr-un horn mic, semn că cineva trăia acolo, departe de lume.

Când bătu în ușă, nimeni nu răspunse. Apoi ușa se deschise singură, scrâșnind ca un lemn vechi în rugăciune. Înăuntru, o singură lumânare aprinsă și o siluetă ghemuită lângă foc.

— Intră, Radu, rosti o voce scăzută, dar limpede.

— Mă cunoști?

— Mai bine decât te cunoști tu însuți.

Bătrânul nu-și spuse numele. Era slab, dar drept în ședere. Părea împăcat cu o viață tăcută, dar nu lipsită de foc lăuntric.

— Ai trecut de mânia cea arzătoare, spuse pustnicul. Dar acum te afli în fața unei uși mai viclene. Ușa a treia: ape tulburi ale voinței.

Radu se așeză, cu inima bătând mai repede.

— Cum adică?

— Să vrei e bine. Dar să nu știi ce vrei e moarte lăuntrică. Omul se roagă, postește, luptă, dar nu știe pentru ce. E precum o corabie fără cârmă. Poate crede că merge spre răsărit, dar se învârte în cerc. Voința ta, Radu, e tulbure. N-ai ales drumul, doar l-ai primit. Îl urmezi ca un soldat, nu ca un ucenic al înțelesului.

Radu rămase tăcut. Era adevărat: mersese din supunere, din dorința de a fi pe placul starețului. Din dorința de a fi „bun”. Dar nu se întrebase niciodată: de ce? Pentru ce? Pentru Cine?

Pustnicul se ridică și-i întinse o scoică uscată, lucioasă, găsită – zicea el – pe un țărm al Mării Negre, cu zeci de ani în urmă.

— Ascult-o. Dacă auzi ceva, voința ta e vie. Dacă nu, ai doar un drum desenat pe hârtie.

Radu duse scoica la ureche. La început, doar liniște. Apoi un vuiet slab, apoi un sunet ca un glas străvechi ce murmura un psalm necunoscut.

— Ai auzit?, întrebă pustnicul.

— Am auzit. Dar nu știu ce înseamnă.

— Înseamnă că voința ta s-a trezit. Nu-i clară, dar e vie. Când va fi limpede, te va duce nu unde ai fost trimis, ci unde trebuie să ajungi.

În noaptea aceea, Radu visă un drum care se despica în trei cărări. Pe una, vedea mănăstirea copilăriei. Pe alta, o cetate în flăcări. Pe a treia, o mare albă, tăcută. Se trezi în zori, copleșit și liniștit deopotrivă.

Pustnicul plecase. Coliba era goală, ca și cum nu fusese niciodată locuită.

Pe masa unde fusese scoica, era scrijelit cu un cuțit un singur cuvânt:

„Alege.”

Capitolul VI – Judecata Celui Căzut

Coborând din munte, Radu ajunse într-o vale unde vântul aducea miros de sânge și cenușă. Aici nu mai era liniștea pustiei, ci o lume rănită. Un sat ars de curând, case prăbușite, icoane fumegânde, o fântână otrăvită. Printre ruine, doar o bisericuță din piatră rămăsese în picioare.

Intrând, îl găsi acolo pe un om înveșmântat ca un preot, dar cu ochii tulburi și hainele pătate de sânge uscat.

— Ești în căutare de adevăr? întrebă acesta, fără să se întoarcă.

— Da.

— Și ce vei face dacă-l găsești în mâinile unui păcătos? Îl vei scuipa? Îl vei arde? Sau îl vei primi ca și cum ar fi venit din mâna Domnului?

— Adevărul vine numai de sus, spuse Radu, precaut.

— Nu. Adevărul, băiete, nu vine mereu din înțelepciunea celor înălțați. Uneori, se naște jos — în colbul suferinței, în mâinile celor căzuți, în mintea celor zdrobiți. Eu am fost preot. Patruzeci de ani am slujit. Dar într-o zi, când tătarii au venit, m-am temut. Am trădat. Le-am spus unde sunt ascunși copiii satului, crezând că-mi voi salva viața. Și, da, viața nu mi-a fost cruțată. Dar satul a ars, copiii au pierit… iar eu am rămas. Nu din milă, nu din dreptate. Am rămas ca martor. Ca vas crăpat, care nu mai poate ține harul. Spune-mi, băiete: mai poate curge har printr-un vas spart?

Radu nu știa ce să răspundă. Judecata era grea.

— Ce cauți, copile? Calea dreaptă? Ascultă bine: între calea dreaptă și calea iertării, Dumnezeu alege adesea a doua.

— Poate că nu trebuie să aleg eu. Poate că doar trebuie să merg, spuse Radu, cu voce joasă.

Preotul se întoarse. O lacrimă i se prelingea pe obrazul aspru. Îi puse în palmă o cruce mică, din fier ruginit.

— Du-o cu tine. A fost a unui copil pe care nu l-am putut salva. Poate tu vei ști s-o porți cum trebuie.

În acea noapte, Radu simți că prima dată înțelegea ceva despre iertare. Nu doar ca dar primit de sus, ci ca alegere făcută în fiecare zi. Ca o sabie care nu taie, ci vindecă.

Și astfel, fără să-și dea seama, trecuse prin Ușa a patra – Umbra Judecății.

Capitolul VII – Întoarcerea la Izvor: Ușa a cincea – Încercarea Sângelui

Drumul cobora din dealuri înspre nord-est, purtându-l pe Radu, fără voie, în apropierea satului copilăriei sale. Nu fusese intenția lui să revină, dar parcă pașii, mânați de o forță nevăzută, îl îndrumaseră într-acolo. Într-o seară ploioasă, cu nori grei ca niște bolți înclinate peste lume, Radu ajunse la marginea pădurii din care, pe vremuri, tăia lemne cu tatăl său.

Satul nu mai era ce fusese. Jumătate părăsit, casele păreau mai mici, îngenuncheate sub timp. Dar în tindă, la vechea casă cu șindrilă crăpată, o bătrână îl privi lung, cu ochi mijiți.

— Ești tu, Radu? Fiul Mariei și-al lui Toader?

El dădu din cap.

— Am crezut că ai murit în anii din urmă… după ce tatăl tău a fost luat de oștenii domnești. L-au acuzat de trădare… dar n-a spus nimeni ce-a fost cu adevărat. S-a dus și nu s-a mai întors.

O tăcere apăsătoare se lăsă. Radu simți cum i se strânge inima. Nu știa nimic despre dispariția tatălui său. La mănăstire, fusese ocrotit de întrebări, dar acum trecutul îl ajunsese din urmă.

— Am un frate? întrebă el încet.

— Avuseseși. A plecat după tatăl tău. S-a alăturat oastei domnești, jurând să-i spele numele. A murit în Țara Românească, într-o ciocnire cu mercenarii sașilor. N-a mai rămas nimic din el decât o sabie ruptă.

Bătrâna îi întinse o traistă veche. Înăuntru, printre urme de praf și mucegai, o pânză subțire păstra o icoană mică, cu Maica Domnului – dar în colțul de jos, scrijelită în lemn, o inscripție: „Să nu te lepezi de ce ești, nici de unde vii.”

În acea noapte, Radu nu putu dormi. Se zbătu între mândrie și rușine. Între blestemul sângelui și libertatea duhului. Ce înseamnă să te naști dintr-un om acuzat pe nedrept? Poți ridica o rugăciune curată dintr-un neam murdărit de suspiciune?

Într-un vis scurt, i se arătă chipul tatălui său: blând, împovărat, dar neînfrânt. Spunea doar atât: „Fiule, adevărul nu e în sânge, ci în faptele care-l sfințesc.”

Dimineața, cu inima mai ușoară, Radu porni mai departe. Trecuse prin Ușa a cincea – Încercarea Sângelui, acolo unde rădăcinile nu se taie, ci se binecuvântează.

Capitolul VIII – Piatra cu trei fețe: Ușa a șasea – Tăcerea care ascultă

După părăsirea satului, Radu rătăci zile întregi prin munți, urmând poteci pe care doar păstorii le mai știau. Îndemnat de o hartă veche și o indicație primită în vis – „unde se întâlnesc cele trei fețe ale pietrei, acolo tăcerea prinde glas” – ajunse la un platou înalt, înconjurat de jnepeni și vânturi, unde trei stânci uriașe stăteau în forma unei treimi sacre: una netedă și rotundă, alta crăpată adânc, iar a treia ascuțită ca o lamă.

În mijloc, o grotă deschisă se desfăcea în pământ, parcă săpată de mâini nevăzute. Intră fără teamă. Simțea că acolo trebuia să ajungă.

Nu era nimeni. Doar întuneric, picuri de apă rece și ecoul pașilor săi. Se așeză în poziție de rugăciune. Nu era nici mănăstire, nici chilie, dar simțea o forță veche, liniștită, a locului. Timpul se opri.

Zilele curgeau în liniște. Nu vorbea. Nu mânca decât ce aducea cu el. Nu se mișca decât pentru nevoile trupului. Aștepta. Nu știa ce.

Apoi, într-o dimineață, în loc de gândurile obișnuite – ispite, amintiri, vise – apăru o voce clară, dar nu dinafara lui, ci dinăuntru:

„Tu nu știi încă să asculți. Tu cauți să învingi gândul prin voință. Dar tăcerea nu se forțează. Ea se primește. Tu vorbești cu tine însuți, dar nu ai întrebat niciodată: ‘Cine ești tu, cel care vorbește?’”

Radu rămase nemișcat. Era o întrebare simplă, dar care zguduia. Cine e acel „eu” care se luptă, care judecă, care cere?

Tăcerea îl dezbrăcă de orice rol: nici fiu, nici monah, nici pelerin. Doar un suflet întins pe lespezile unei peșteri. În tăcere, toate măștile cad.

În a șaptea zi, ridicându-se, văzu că lumina care intra prin crăpătura stâncii se reflecta pe pereți într-un mod ciudat – formând o cruce. Se simți învăluit de pace. Fără cuvinte, fără întrebări. Doar liniște.

Ieși din grotă. Piatra cu trei fețe îl aștepta. Înțelesese: prima piatră era gândul – rotund, învârtindu-se în cercuri. A doua – rana – crăpată de durere. A treia – discernământul – ca o sabie, ce taie iluzia.

Ușa a șasea se deschisese tăcut, fără ceremonii, fără martori. Doar cu adevărul care se naște când sufletul încetează să mai întrebe și începe să asculte.

Capitolul IX – Cetatea căzută: Ușa a șaptea – Jertfa care luminează

Vestea căzuse ca o secure grea: Constantinopolul fusese luat. Când Radu ajunse la poalele cetății, zilele gloriei trecuseră. Zidurile erau sfărâmate, aerul încă mirosea a praf de pușcă și cenușă, iar străzile se umpleau de umbre tăcute – oameni pierduți, fără casă, fără țintă.

Și totuși, în inima ruinelor, rămăsese un singur loc neatins de foc: Biserica Sfânta Irina, mică și aproape uitată, unde câțiva supraviețuitori se adunau în tăcere. Un bătrân preot orb, un copil rănit, o femeie care cânta încet, un psalm fără nume.

Radu știa: nu venise aici pentru istorie, ci pentru împlinire. În acel loc sfâșiat, se simți ca într-o scenă de final, unde tot ce învățase – în munți, pe drumuri, în grotă – se cerea trăit.

Într-o noapte, biserica fu înconjurată de mercenari. Radu ieși din umbră și le vorbi. Nu cu ură. Cu o tăcere care tăia aerul, ca sabia nevăzută a discernământului.

„Luați-mă pe mine,” spuse. „Dar lăsați-i pe ceilalți să plece. N-au arme. N-au vină.”

Se făcu liniște. Nimeni nu mai râdea. Niciun cuvânt nu putea opri acel act. Nu părea eroism, ci claritate.

Femeia fugi cu copilul. Preotul fu dus de alți săteni, printr-o spărtură din zid. Mercenarii îl luară pe Radu, dar în ochii lor nu era dispreț, ci o teamă neînțeleasă.

În zorii acelei zile, înainte ca soarele să urce deasupra ruinelor, Radu fu lăsat legat într-o curte plină de colivii goale. Nici ei nu știau ce să facă cu el. El însă, știa. Ușa a șaptea se deschisese.

Jertfa nu e doar moarte. E alegerea conștientă de a te da pe tine în locul altuia, fără aplauze, fără martori, doar pentru că știi că acela e pasul final. În acel gest, Radu nu mai era doar un pelerin. Era un om trezit, un fiu al luminii.

În ultima clipă, își aminti cuvintele starețului:

„Cei ce mor întru lumină nu se sting. Ei rămân în sufletul celor pe care i-au apărat cu iubire tăcută.”

Epilog

Nu fiecare călătorie își găsește sensul în destinație. Uneori, drumul însuși devine revelație – o succesiune de pași care ne reînvață să fim.
Soarele Răsare nu este un loc, ci o stare a conștiinței, un moment de liniște în care omul se regăsește pe sine, în ciuda lumii și prin ea.

Acolo unde realul se împletește cu visul, unde rațiunea tace pentru a asculta șoapta spiritului, se naște un nou început.
Cine a privit o dată către Răsărit, cu ochii deschiși nu doar spre lumină, ci și spre umbră, nu mai poate trăi orbește.

Astfel se încheie căutarea – nu cu un răspuns, ci cu o întrebare mai limpede.

Glosar simbolic: Cele șapte uși ale sufletului

Ușa întâi – Îndoiala
Prima poartă a inițierii nu este certitudinea, ci frângerea iluziei. Îndoiala nu e opusul credinței, ci începutul ei. Este acel foc lăuntric care arde formulele învățate și obligă sufletul să caute dincolo de cuvinte. Adevărata credință se naște nu din răspunsuri, ci din curajul de a merge mai departe în întuneric.

Ușa a doua – Mânia
După ce masca încrederii cade, mânia se ridică. Mânia nu este doar o reacție la nedreptate, ci o luptă cu propria neputință. Este ura proiectată în afară, dar izvorâtă din interior. Numai cel care își recunoaște furia și o lasă să se topească poate merge mai departe cu mâinile deschise spre lumină.

Ușa a treia – Alegerea
Pe acest prag, nu mai este suficient să urmezi drumul altora. E timpul să alegi cu adevărat. Voința începe să capete contur doar când știi pentru ce lupți. Nu mai e vorba de supunere, ci de o chemare asumată. Alegerea nu e despre destinație, ci despre trezirea unei direcții interioare limpezi.

Ușa a patra – Iertarea
Aceasta este ușa unde judecata se sparge. Aici, sufletul întâlnește căderea celuilalt și trebuie să hotărască: va condamna sau va înțelege? Iertarea nu este uitare, ci o alegere activă de a nu rupe puntea. Prin iertare, rana nu este negată, ci transformată în loc de lumină.

Ușa a cincea – Încercarea Sângelui
Întoarcerea acasă, la sângele și trecutul tău. Este confruntarea cu originile – nu pentru a fugi de ele, ci pentru a le binecuvânta. Rădăcinile nu te leagă ca lanțuri, ci te pot ancora în adevăr, dacă le înțelegi. Aici se rupe lanțul rușinii moștenite și începe vindecarea liniei nevăzute.

Ușa a șasea – Tăcerea care ascultă
Nu e tăcerea ca fugă, ci tăcerea ca prezență. Aici gândurile se risipesc, iar ființa rămâne goală, dar vie. Când nu mai vorbești cu tine, ci începi să asculți ceea ce e dincolo de tine, se deschide spațiul discernământului. Tăcerea care ascultă este rugăciunea pură.

Ușa a șaptea – Jertfa care luminează
Ultima trecere nu e o izbândă exterioară, ci o renunțare deplină. Jertfa nu este despre moarte, ci despre luminarea celorlalți printr-un gest de dăruire tăcută. Aici, eul dispare, iar sufletul se unește cu sensul. Este momentul în care viața devine lumină pentru altcineva.

Cuvânt de încheiere – Din partea autorului

În căutarea luminii, fiecare om străbate propriile lui uși. Uneori, ele nu par a fi uși: sunt dureri, pierderi, eșecuri, tăceri prea lungi sau drumuri pe care alții ne spun că n-avem ce căuta. Dar, privite cu ochi limpezi, toate aceste praguri sunt porți către ceva mai adânc.

Povestea acesta nu este doar despre Radu. E despre acel ceva din noi care tânjește la sens. Într-o lume grăbită, în care ne pierdem adesea în cuvinte și zgomot, „Drumul către Soarele Răsare” este o pledoarie pentru tăcere, discernământ și jertfă – nu în sensul de suferință, ci ca dăruire a ceea ce ești, în folosul altora.

Scriind această poveste, am simțit cum, uneori, viața monahală și viața lumească nu sunt două căi separate, ci două feluri de a învăța să iubești. Și dacă există o scăriță nevăzută pe care sufletul se urcă, poate că fiecare pas e o întrebare pusă cu sinceritate, o frică învinsă, o vorbă rostită mai puțin, o tăcere păstrată mai mult, o inimă deschisă când era mai greu.

Dacă ai ajuns aici, îți mulțumesc. Poate că și tu ai deschis deja câteva uși.

– Cu pace, 

Autorul