Într-un tărâm aflat între vis și trezire, unde iarna nu este doar un anotimp, ci o stare a sufletului, trăia un urs slab, uitat de pădurile de altădată. Nu era slab din oase, ci din amintiri – le uitase pe toate. Dormea adânc, într-un somn al celor care n-au fost chemați niciodată cu adevărat.

Dar în acea iarnă tăcută, ceva s-a schimbat.

Nu frigul îl trezi. Nu foamea, nici zgomotul brutal al omului. Ci un sunet ciudat – râsul adormit al lăcustelor. Delicat, straniu, aproape o bătaie de gene a lumii uitate. Apoi, vuietul visător al albinelor, care nu mai făceau miere, ci vise. Și un miros dulce, purtat de vânt, un nisip cald și aurit, de parcă Sahara însăși visase iarna și și-a trimis un fragment către Nord.

Ursul s-a ridicat. Nu ca să vâneze, nici ca să fugă. Ci ca să asculte.

Și-a amintit atunci ceva ce nu trăise: o promisiune sigură, rostită nu de o ființă, ci de ceva mai mare – poate Timpul, poate Vântul, poate chiar Augustin, copilul interior pe care nu l-a cunoscut niciodată.

Augustin era numele unei chemări, al unui fiu imaginar sau al unui înțelept pierdut, care spunea cândva că „iubirea este ordinea lucrurilor”.

Ursul auzi cuvintele acelei promisiuni. Ele nu erau doar sunete, ci hrană. Adevărul, îmbrăcat în simplitate, era mai sățios decât gheața în boluri de aur, mai cald decât zăpada pe farfurii de argint. Și înțelese, pe dată, că nu tot ce e dăruit cu gesturi frumoase este și hrănitor. Uneori, iubirea rece e doar gheață frumoasă, care arde limba.

Atunci a început cântul.

Nu avea cuvinte, dar avea o formă lentă, ca o spirală de nisip. Un cântec gradual, care nu se înălța, ci cobora – pătrunzător, nu strălucitor. Cu fiecare notă, nisipul din cântec cucerea câte un colț de memorie, câte un oraș adormit din interiorul ființei sale.

Și cânta pentru vânt. Vântul, călător mereu grăbit, s-a oprit pentru prima dată să asculte. Apoi a luat cu el cântecul și l-a dus spre mare.

Acolo, într-o plasă atent țesută, un pește – o ființă a abisului, prinsă între lumi – simți ceva diferit. Nu era teamă. Era… înțelegere. Și, pentru o clipă, în acea apă rece, zăpada deveni miros răcoritor, iar cântecul ursului nu mai era un murmur, ci o rugăciune.

---

🎭 Simboluri și personaje-cheie:

• Ursul cel slab – o metaforă a sufletului uitat, a omului care se trezește din amorțeala unei vieți trăite fără sens. Slăbiciunea lui e spirituală, dar tocmai prin ea devine receptiv.
• Augustin – poate fi Sf. Augustin, simbol al căutării și al convertirii. Sau poate fi copilul interior, cel care așteaptă să fie ascultat. În orice caz, este numele speranței, al chemării spre ceva mai adevărat.
• Vântul – mesagerul dintre lumi. El duce cântecul de la munte la mare, de la suflet la suflet.
• Peștele – simbol al conștiinței adânci, al celui prins între libertate și captivitate, între simțire și instinct.
• Cuvintele comestibile – ideea că adevărul este hrană. Nu toate cuvintele sunt egale. Doar cele „certe” hrănesc.

Inspirat din poemul „A Gradual Canticle for Augustine” de Stephen King, inclus în volumul său „On Writing: A Memoir of the Craft”