Într-un sat izolat de munte, ascuns între pajiști înflorite și păduri tăcute, oamenii încă își aminteau cum să tacă. Nu era vorba de rușine sau de pudoare, ci de o veche regulă nescrisă: „După apus, nu vorbești despre ceea ce ai auzit în timpul zilei.”

Marin, un tânăr inginer de rețea venit din oraș, ajunsese în sat ca să instaleze un sistem experimental de internet satelitar pentru școala locală. I s-a părut bizar că, deși oamenii aveau telefoane moderne, nimeni nu părea să le folosească după ora 21. Era ca și cum un ceas invizibil comanda un ritual comun al liniștii.

„E din cauza lor,” i-a spus într-o seară bătrâna învățătoare. Avea o voce clară, dar spunea puține. „Apar la marginea pădurii doar când lumea începe să vorbească prea mult despre ce nu înțelege.”

Crezând că e o metaforă pentru frica de tehnologie, Marin a zâmbit politicos. Dar în noaptea următoare, din cabana unde lucra, a început să primească notificări ciudate. Un ping constant, dar fără expeditor. O voce slabă în căști, deși nu era conectat la nimic. Și apoi o frază scrisă pe ecran, care dispărea imediat: „Încetează să întrebi.”

La început a crezut că era un virus. Dar pe măsură ce zilele treceau, începuse să audă un zumzet slab în urechi, care creștea ori de câte ori întreba ceva despre sat, despre oamenii de acolo, sau despre originile semnalului pe care îl primise. Curios, și poate puțin nesăbuit, într-o seară a decis să urce spre antena de pe deal și să scaneze manual frecvențele.

Acolo, în liniștea aproape absolută, aparatul lui a început să vibreze slab. Din căști se auzea un murmur, ca un cor ale vocilor celor din sat, repetând ceea ce el spusese în ultimele zile. Erau înregistrate. Dar de cine?

Când s-a întors în sat, a găsit casele închise și obloanele trase. Niciun semn de viață. Pe ecranul telefonului său, un mesaj unic: „Acum știi. Alege: pleci sau taci.”

A ales să tacă. A rămas în sat. A învățat să vorbească doar când era sigur că nimeni nu ascultă. Iar când un nou tehnician a venit, doi ani mai târziu, Marin a fost primul care l-a întâmpinat. I-a zâmbit, i-a oferit cazare și i-a spus, cu o voce caldă:

— La noi, după apus, nu se vorbește despre ceea ce ai auzit în timpul zilei.