Cu ocazia Zilei Internaționale a Jocului, ni se reamintește că jocul nu este o distragere de la învățare, ci deseori mijlocul ei cel mai esențial. Totuși, pe măsură ce copiii se mută din spațiul de joacă în spațiul Sdigital și din interacțiunile față în față în cele mediate de ecrane, natura jocului și lecțiile transmise de acesta se schimbă rapid. Copilăria de azi se desfășoară nu doar în săli de clasă sau sufragerii, ci și în comentarii online, chat-uri vocale, transmisiuni live și fluxuri algoritmice. Odată cu această tranziție, responsabilitatea de a educa, proteja și împuternici cea mai tânără generație trebuie, de asemenea, să evolueze.

Copiii intră acum în lumea online cu mult înainte de a o înțelege pe deplin, înarmați doar cu instinct și curiozitate, dar fără o ghidare sau o structură clară care să-i protejeze sau să-i orienteze. Ei derulează ecranele înainte de a vorbi, tastează înainte de a învăța să asculte și interacționează cu inteligența artificială și conținut curatat de algoritmi cu mult înainte de a dobândi abilități de reflecție, de a pune întrebări sau de a alege conștient.

Vacanța de vară, un sezon odinioară asociat cu jocuri în aer liber, vizite la verișori și explorări fără scop precis, a devenit adesea un timp al expunerii extinse la ecrane, al imersiunii digitale și al contactului tăcut cu lumi online complexe. Pe măsură ce familiile călătoresc sau își modifică rutinele zilnice, copiii se întorc către platforme care oferă divertisment instant și interacțiune. Aceste spații, însă, nu sunt inocente. Sunt guvernate de algoritmi care prioritizează implicarea în detrimentul bunăstării, recompensează comportamentele extreme în locul dialogului și oferă acces nefiltrat la conținut ce subminează adesea valorile promovate acasă sau în școală. În fața acestei schimbări apare o responsabilitate nu doar de a supraveghea accesul, ci de a pune o întrebare mai profundă: ce învață copiii când „se joacă” online? Și, mai important, cine îi învață?

Această realitate ne obligă să reflectăm atent la modul în care tinerii navighează aceste medii și la ce instrumente au nevoie pentru a o face cu înțelepciune. Putem învăța de la nomazii digitali cum să alegem platforme și să stabilim limite, dar copiii sunt cei care au cea mai urgentă nevoie de cadre clare pentru a distinge între conexiune și expunere, între divertisment și exploatare.

În Pakistan și în multe țări în curs de dezvoltare, copiii cresc conectați digital, dar nepregătiți emoțional. Ei nu sunt problema; modul în care reacționăm la comportamentele lor de testare a limitelor este. Intervențiile noastre vin adesea prea târziu, modelate de crize și nu de prevenție. Ne panicăm abia după ce răul s-a produs, când ar trebui să construim reziliență înainte ca cei mici să ajungă în spații online nesigure sau manipulative. Și adevărul inconfortabil este că, într-o lume digitală interconectată, copiii noștri sunt doar la fel de în siguranță pe cât sunt prietenii lor cu cele mai slabe reguli digitale. Siguranța individuală devine inseparabilă de conștientizarea și pregătirea colectivă.

De multe ori, platformele care pretind că ne conectează le oferă de fapt copiilor valori contrare respectului, empatiei și dialogului sănătos. Algoritmii premiază polarizarea și viteza, nu nuanța sau reflecția. Fluxurile sociale rareori provoacă perspectiva tinerilor, preferând să le confirme convingerile. Instrumentele bazate pe AI nu contrazic niciodată, ceea ce înseamnă că copiii nu exersează dezacordul etic, toleranța la ambiguitate sau dezbaterea respectuoasă – abilități esențiale în lumea reală.

Aceste dinamici sunt agravate de conținutul dominant din mediul online. Influenceri precum Andrew Tate și-au construit audiențe uriașe promovând o masculinitate centrată pe dominație, agresivitate și detașare emoțională. Mulți băieți din Asia de Sud ajung la astfel de figuri fără contrapondere – fără un curriculum structurat, fără voci adulte credibile și fără discuții acasă despre sănătate emoțională, egalitate de gen sau respect. În contrast, fetelor li se refuză adesea accesul la spațiul digital, fie din cauza normelor restrictive, fie a inegalității digitale. Conform raportului GSMA Mobile Gender Gap 2024, femeile din Pakistan sunt cu 38% mai puțin susceptibile decât bărbații să folosească internetul mobil. Această diferență nu ține doar de dispozitive – ci de putere. Ea limitează accesul fetelor la informație, gândire critică și competențe digitale, în timp ce băieții sunt lăsați să exploreze o lume online nemoderată, fără îndrumare.

Raportul Sahil din 2022 a notat că peste 12 cazuri de abuz asupra copiilor au fost raportate zilnic în Pakistan, iar mediul online este din ce în ce mai legat de aceste amenințări. Grooming-ul, cyberbullying-ul, exploatarea și hărțuirea prosperă acolo unde copiii sunt neprotejați și neinformați. Cu toate acestea, curriculumul național rămâne tăcut în privința siguranței digitale, iar puține școli publice au capacitatea sau formarea necesară pentru a aborda aceste realități moderne. Sondajul Demografic și de Sănătate din Pakistan (2017-2018) arată motive complexe pentru abandonul școlar, dar subliniază și decalajul fundamental între ceea ce oferă școlile și ceea ce au nevoie copiii.

Educația poate închide această prăpastie. Tradițional axată pe alfabetizare și cunoștințe, educația trebuie reimaginată pentru a include inteligență emoțională, alfabetizare digitală și gândire etică ca competențe de bază. Ea nu trebuie privită ca o traiectorie rigidă, ci ca un sistem dinamic, care pregătește copiii pentru complexitățile lumii reale – inclusiv cea digitală. Așa cum valorizăm atelierele de cusut, arte creative sau vorbit în public, trebuie să înțelegem că și navigarea spațiului digital presupune o altă formă de fluență – bazată pe empatie, gândire critică și discernământ moral. A învăța un copil să vorbească în public este important – dar la fel de important este să-l învățăm să recunoască dezinformarea, să răspundă la cyberbullying, să interpreteze critic narațiunile influencerilor și să stabilească limite sănătoase în mediul online.

Integrarea siguranței digitale în sistemul educațional înseamnă ca elevii să poată identifica manipularea, să înțeleagă consimțământul atât online cât și offline și să știe cum să raporteze comportamente inadecvate sau abuzive. Înseamnă, de asemenea, să învățăm tinerii să rezolve conflicte în mod respectuos într-un mediu digital care adesea încurajează furia, nu reflecția. Dacă telefoanele mobile pot ajunge în locuri inaccesibile pentru școli, atunci ele trebuie să ofere lecții culturale relevante despre empatie, consimțământ și comportament etic. Iar dacă influencerii modelează acum modul în care copiii înțeleg lumea, atunci revine educatorilor, politicienilor și societății civile responsabilitatea de a promova modele pozitive și de a contracara narațiunile nocive.

Modelele internaționale oferă exemple utile. În Finlanda și Estonia, educația media este parte integrantă din curriculum încă din școala primară, alături de dezvoltarea inteligenței emoționale și a eticii digitale. Rwanda a adaptat programele de învățare la cultura locală, combinând siguranța online cu protecția copilului. Aceste inițiative demonstrează că integrarea este nu doar posibilă, ci urgent necesară.

Trebuie să regândim unde și cum învață copiii. Ei nu învață valori doar în clasă. Învață din ce văd, ce aud de la colegi, ce le arată algoritmii și cum reacționează adulții la greșelile lor. Nu mai putem educa sau crește copiii în silozuri. Granițele sunt neclare. Provocarea nu este să „scoatem din priză” viața digitală, ci să oferim ghidaj conștient în interiorul ei.

Ziua Internațională a Jocului ne amintește că jocul este un spațiu al explorării și creativității. Dar, în lumea de azi, este și un spațiu al riscului și al dezinformării. Alegerea nu este între joc și protecție, ci între a-i pregăti pe copii să se joace cu înțelepciune sau a-i lăsa vulnerabili în fața unor influențe pe care nu le înțeleg. Când copiii încalcă reguli, e adesea un semn că caută structură și sens. Felul în care răspundem – cu pedeapsă, tăcere sau învățătură – va determina dacă ei devin mai neglijenți sau mai rezilienți.

Suntem tentați să vedem copilăria digitală ca pe o criză. Dar este și o oportunitate de a ne ridica la înălțimea nevoilor copiilor noștri. Instrumentele există. Cercetările sunt clare. Urgența este reală. Tot ce mai lipsește este voința de a acționa. Și dacă începem prin a introduce competențe de viață adaptate realităților de azi – nu doar presupunerilor de ieri – putem crește copii care nu sunt doar conectați, ci capabili, nu doar informați, ci înțelepți, nu doar în siguranță, ci cu adevărat văzuți.

Sursa:

Reimagining Education for the Digital Age – Pakistan, 13 iunie