Există oameni care schimbă lumea nu prin putere, ci prin renunțare. Nu prin cucerire, ci prin deschidere absolută către viață. Francisc de Assisi este unul dintre acești oameni.

Născut într-o familie înstărită de negustori din Italia secolului al XII-lea, Giovanni di Pietro di Bernardone – pe numele său real – părea destinat unei vieți de lux și prestigiu. Dar ceva în el s-a frânt și, din acea ruptură, a început o viață nouă: una fără avere, dar plină de sens. A ales o cale care, din perspectivă filosofică, ar putea fi văzută ca o dezvăluire radicală a esenței umane prin golire de sine.

Nu sărăcie, ci libertate

Francisc nu s-a retras din lume pentru a o nega, ci pentru a o îmbrățișa altfel. A renunțat la hainele fine, la viitorul asigurat, și a ales să trăiască printre cei uitați – bolnavi, cerșetori, leproși. Însă nu cu aer de martir, ci cu bucurie. Ceea ce unii numeau nebunie, el numea „libertate față de posesie” – o stare de deschidere completă, care i-a permis să simtă comuniunea cu tot ceea ce trăiește.

În Cântarea creaturilor, Francisc numește soarele „frate”, luna „soră”, și moartea – „sora noastră”. Aceasta nu este o simplă metaforă poetică. Este expresia unei metafizici a fraternității universale, în care nimic nu este inferior sau exterior omului. Totul participă la același mister.

Un exercițiu de dez-identificare

Privit dintr-o perspectivă existențialistă, parcursul lui Francisc este un exercițiu de dez-identificare cu „rolurile” oferite de societate: moștenitor, războinic, om de afaceri. El scapă de toate aceste măști nu prin revoltă, ci prin contemplare și retragere tăcută în viața reală – cea care începe abia după ce încetăm să trăim pentru imaginea de sine.

Într-o lume obsedată de acumulare și definire a identității, Francisc a fost un om gol și totuși deplin. Un spirit care a reușit să trăiască nu pentru a fi „cineva”, ci pentru a fi cu totul.

De ce ne aduce pace?

Francisc aduce pace pentru că trăiește o formă de armonie originară cu lumea. Nu fuge de suferință, dar o transformă în compasiune. Nu neagă moartea, dar o îmbrățișează ca parte a misterului. Pacea sa vine din acceptarea profundă a realului, în care și umbra și lumina au loc.

În vremuri de haos, el rămâne un model de radicalitate blândă. Nu cere sacrificii, ci o reîntoarcere la esență. O amintire că, pentru a fi liberi, nu trebuie să avem totul, ci să fim dispuși să renunțăm la ceea ce nu suntem cu adevărat.

---

Note explicative:

• Cântarea creaturilor este unul dintre cele mai vechi texte poetice în limba italiană, compus de Francisc, în care laudă elementele naturii ca fiind parte a unei mari familii spirituale.
• Francisc a fondat Ordinul Franciscan, care a influențat profund spiritualitatea occidentală prin accentul pe simplitate, slujire și respect pentru creație.
• A fost declarat patron al ecologiei de Papa Ioan Paul al II-lea în 1979, pentru viziunea sa integratoare asupra lumii naturale.