Există în istoria spiritualității femei care nu doar au trăit o viață religioasă, ci au transformat limbajul iubirii într-un mod de a înțelege realitatea însăși. Hadewijch de Brabant, o mistică din secolul al XIII-lea, este una dintre ele. Aproape necunoscută în afara cercurilor de specialiști, ea este totuși una dintre cele mai radicale și poetice gânditoare ale Evului Mediu.

Cine a fost Hadewijch?

Hadewijch a trăit în zona Brabantului (astăzi Belgia și sudul Olandei), în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Nu avem date biografice certe: nu știm dacă a fost călugăriță, beguină sau lider spiritual. Dar opera sa – scrisă în neerlandeză veche – cuprinde scrisori, viziuni și poezii lirice ce exprimă o formă rară de spiritualitate în care iubirea (Minne) nu este doar sentiment, ci drum, forță cosmică, esență divină.

„Iubirea este cea care împlinește totul. În ea trăiesc și mor, fără a poseda nimic.”

Minne – Iubirea absolută

Cuvântul-cheie la Hadewijch este Minne – un termen greu de tradus, care înseamnă iubire, dar și dor, pasiune, aspirație. Minne este o forță divină care atrage sufletul către Dumnezeu, dar care îl și consumă. Este foc și gol, împlinire și absență.

„Iubirea adevărată nu se mulțumește cu mângâiere, ci vrea totul, vrea rana.”

Pentru Hadewijch, iubirea nu este o cale ușoară, ci una a paradoxului: doar cel care acceptă pierderea, lipsa, suferința, poate gusta din plinătatea spirituală. Ea prefigurează astfel ceea ce va spune mai târziu și Sfânta Tereza de Avila sau chiar Simone Weil: iubirea supremă este o kenoză, o golire, o renunțare la sine.

Misticismul experienței directe

Scrisorile și viziunile lui Hadewijch sunt de o intensitate poetică rară. Ea nu descrie dogme, ci stări de transă, extazuri, întâlniri misterioase cu Dumnezeu într-o formă fluidă, uneori erotizată, dar mereu transcendentă. Această abordare a fost considerată riscantă – dar ea a făcut parte dintr-o mișcare mai largă de femei mistice care nu au vrut să urmeze calea oficială a Bisericii.

Hadewijch este adesea asociată cu mișcarea beguinelor, comunități de femei care trăiau în afara regulilor monastice stricte, căutând o viață de rugăciune și ajutor social, în libertate spirituală.

„Cei care iubesc cu adevărat, nu se mai tem de nimic, nici de moarte, nici de neființă.”

Filosofia iubirii ca drum spre divin

Deși Hadewijch nu este o „filosoafă” în sensul sistematic al cuvântului, gândirea ei este profundă și coerentă. Ea afirmă că nu rațiunea, ci iubirea este organul cunoașterii spirituale. Dumnezeu nu se „demonstrează”, ci se trăiește, se iubește, se caută cu un dor care nu se termină niciodată.

Acest drum al iubirii nu este unul liniar. Este un cerc în care sufletul este chemat, abandonat, mistuit și renăscut. Tocmai această mișcare dialectică între prezență și absență face din iubire o forță transformatoare – cea mai înaltă formă de filosofie trăită.

---

De ce ne atinge și astăzi?

Într-o epocă a cinismului și a distanței afective, Hadewijch ne amintește că iubirea nu este un simplu sentiment, ci o cale de cunoaștere, de transformare, de unire cu ceea ce este dincolo de noi. Nu iubim pentru a obține ceva. Iubim pentru că iubirea este natura însăși a realității.

Cuvintele ei pot părea de demult, dar vibrația lor atinge adâncuri contemporane. Într-o lume în care ne temem de vulnerabilitate, Hadewijch ne îndeamnă să iubim cu curaj, chiar și fără garanții.

---

Note explicative:

• Minne – termen neerlandez medieval pentru iubirea divină, greu de tradus printr-un echivalent exact. Echivalează cu „caritas” sau „agape” în tradiția creștină.
• Beguină – femeie care trăia o viață religioasă în afara mănăstirilor, adesea în comunități libere, axate pe spiritualitate și acțiune socială.
• Kenoză – concept teologic care semnifică golirea de sine pentru a face loc prezenței divine; apare și la Sfântul Pavel.