Episodul 2: Sufletul – marea absență din manualele de psihologie

---

Dacă aș fi căutat „sufletul” în cuprinsul manualelor de psihologie din facultate, probabil aș fi fost dezamăgită. Și chiar am fost. Nu doar pentru că termenul nu apărea la index, ci pentru că părea deliberat evitat. De parcă ar fi fost prea incomod, prea ambiguu, prea… poetic. Prea puțin „științific”.

Mi-am dat seama că sufletul nu e doar absent din manuale – este aproape interzis.

În locul lui, am primit concepte elegante: aparatul psihic, subconștientul, mecanismele de apărare, schemele cognitive, funcțiile executive ale cortexului prefrontal. Am învățat să gândesc omul ca pe o ecuație. Un sistem. Un algoritm.

Dar când, în viața reală, o prietenă m-a întrebat plângând: „De ce simt un gol în mine, chiar dacă am tot ce-mi trebuie?”, niciunul dintre acești termeni nu m-a ajutat.

Pentru acel gol, nu aveam cuvântul potrivit. Nu era un simptom. Nu era o distorsiune cognitivă. Era o durere de… suflet. Doar că în psihologie, „sufletul” nu e trecut în bibliografie.

---

🕊️ Unde a dispărut sufletul?

Nu a dispărut. A fost exclus metodologic. Odată cu emanciparea științei față de religie, psihologia s-a distanțat de orice concept care nu putea fi măsurat. A vrut să fie riguroasă, obiectivă, verificabilă. Sufletul – ca experiență interioară profundă, unică, nemăsurabilă – a fost considerat „neștiințific”.

Dar să nu uităm: până la începutul secolului XX, cuvântul psihologie însemna exact asta – studiul sufletului. Psyche era sufletul viu, conștient și simțitor. Nu „funcția de memorie” și nici „tulburarea de personalitate borderline”.

Ironia este că, în căutarea de a deveni o știință respectată, psihologia a uitat tocmai ceea ce o făcea profundă: legătura cu esența umană.

---

💬 Dar ce este, de fapt, sufletul?

Nu o entitate supranaturală (neapărat), nu o dogmă religioasă, nu un cuvânt vetust.

Pentru mine, sufletul este:

• acel spațiu interior în care simțim sensul sau lipsa lui;
• locul unde trăim iubirea, durerea, dorul, iertarea;
• nucleul tăcut care rămâne când toate măștile sociale se desprind.

Sufletul e acel eu profund care suferă nu doar pentru că „a suferit un abuz în copilărie”, ci pentru că s-a îndepărtat de sinele său autentic. Și suferința aceea nu se vindecă doar cu tehnici, ci cu o formă de întoarcere, de regăsire.

---

🧭 Cum am regăsit sufletul în afara manualelor

L-am regăsit în poezie, în Rilke. În misticii creștini. În scrisorile lui Cioran. În psihologia analitică a lui Jung, care avea curajul să vorbească despre suflet, despre simboluri, despre vise ca mesaje ale inconștientului profund.

Și, mai recent, l-am regăsit în inteligența spirituală, o ramură emergentă care nu neagă știința, ci o completează. Acolo, sufletul nu este ignorat – este văzut ca subiectul conștiinței. Ca experiență directă. Ca sursă de sens, nu doar ca obiect de analiză.

---

🎯 O invitație sinceră

Acest articol nu este o acuzație la adresa psihologiei. Este o invitație. La completare. La redeschidere. La recunoașterea faptului că nu putem înțelege omul dacă excludem ceea ce îl face cel mai profund uman.

Sufletul nu are nevoie de dovezi. Are nevoie de spațiu. Iar poate, în vremuri ca acestea – în care mulți dintre noi ne simțim fragmentați și epuizați – a venit momentul să-i facem din nou loc.

---

🔜 În următorul articol vom vorbi despre dimensiunea cea mai subtilă și adesea confundată cu sufletul: spiritul. Ce este spiritul? Ce loc are în cunoașterea de sine? Și de ce ne poate ajuta să ne înălțăm deasupra suferinței?

---

✒️ Ai simțit vreodată că lipsește „ceva” din felul în care psihologia vede omul? Ai regăsit sufletul tău în altă parte decât în cărțile de teorie? Lasă-mi un comentariu. S-ar putea cula tăcerea ta să vorbească exact pe limba sufletului.