Memorie colectivă și identitate generațională

Există cărți care nu se citesc doar cu ochii. Se citesc cu pielea, cu amintirile, cu acea parte tăcută a noastră care nu s-a desprins niciodată cu totul de copilărie. „Pegasul de la capătul lumii” (Eugen Istodor, Tritonic) este o astfel de carte: aparent despre biciclete, în esență despre memorie. Un jurnal de generație, o confesiune colectivă și, poate mai mult decât orice, un ghid emoțional pentru adulții de azi care încă se caută între două lumi.

Anii ’80–’90 nu sunt, pentru mulți dintre noi, doar o perioadă istorică. Sunt acel sol în care s-au înfipt, involuntar, rădăcinile identității noastre. Copilăria în comunism – cu frică, lipsuri, dar și cu joacă și prietenii reale – și tinerețea în tranziție – cu haos, confuzie și libertăți greu de digerat – au lăsat urme profunde în mentalul unei generații. Nu de puține ori, aceste urme sunt trecute sub tăcere, caricaturizate sau acoperite cu autoironie. Cartea lui Istodor, în schimb, le reface conturul cu tandrețe, luciditate și o doză necesară de umor amar.

La suprafață, cartea e povestea renașterii brandului Pegas – bicicleta visată de milioane de copii, simbolul unei libertăți modeste, dar autentice. În profunzime însă, ea spune povestea a patru tineri – Andrei Botescu, Alexandru Manda, Ciprian Frunzeanu și Adrian Teașă – care aleg să nu abandoneze trecutul într-un colț al garajului, ci să-l curețe, să-l repare și să-l aducă înapoi în viață. Nu ca o piesă de muzeu, ci ca o formă vie de protest, de cultură și de apartenență.

Acest gest de a reînvia Pegasul e, de fapt, un act de memorie activă. Nu vorbim despre o nostalgie sterilă, de tip „era mai bine pe vremuri”, ci despre o nostalgie funcțională, matură: „acolo a început totul, hai să nu ne mințim”. Într-o societate în care trecutul e adesea o rușine sau o amnezie colectivă, cartea devine o contra-narativă lucidă, care recuperează sensuri pierdute.

Fascinant e și tonul cărții – nici encomiastic, nici moralist. Eugen Istodor reușește să păstreze un echilibru rar: dă cuvântul visătorilor fără a-i idealiza, expune rănile fără a le exploata, înregistrează vocea trecutului fără a o închide într-o cutie. Într-o epocă dominată de branding agresiv și superficialitate narcisică, „Pegasul de la capătul lumii” este, poate paradoxal, o carte profund umană.

Și, poate, aceasta este ideea centrală a volumului: trecutul nu e ceva ce lăsăm în urmă. Nu e o linie pe care o tragem și mergem mai departe. El merge cu noi. Discret, dar constant. Pedalează prin alegerile noastre, prin rușinile și visurile noastre, prin ceea ce suntem când nu mai pozăm în nimic.

Pentru cititorul care și-a legat prima libertate de un Pegas, cartea va fi, fără îndoială, o sărbătoare intimă. Pentru cel care a ratat acea epocă, ea oferă un portret sincer și cald al unei generații despre care se vorbește prea puțin: generația celor care au crescut în gri, dar au visat în culori.

Într-un final, ceea ce rămâne nu e doar o poveste despre biciclete. Ci o lecție despre cum să nu îți fie rușine de cine ai fost. Despre cum trecutul poate deveni, nu o piatră de moară, ci un punct de echilibru. Pegasul e doar pretextul. Mișcarea e reală.

Și, poate, cel mai important: e a noastră.

📚 Recomandare editorială:

Citiți „Pegasul de la capătul lumii” nu doar ca pe o carte. Citiți-o ca pe o oglindă. Acolo, undeva între pedale, o să vă întâlniți cu voi înșivă. Cu ceea ce ați uitat că sunteți. Dar care încă merge, tăcut și fidel, alături de voi.