O invitație la introspecție, râs amar și o noapte de teatru care s-ar putea să te urmărească mult timp
Cine este autorul acestei povești atât de sincere și dureroase?
Hanoch Levin (1943–1999) este considerat unul dintre cei mai importanți dramaturgi israelieni ai secolului XX. Născut în Tel Aviv, într-o familie de imigranți polonezi, Levin a crescut în umbra traumelor Holocaustului și a conflictelor continue din Orientul Mijlociu. Acest fundal i-a oferit un filon de reflecție critică față de societate, religie, istorie și – mai ales – față de om.
Deși a scris numeroase piese politice și alegorii sociale, Levin este celebru pentru dramele de familie și cuplu, în care minimalismul acțiunii ascunde profunzimi devastatoare. El nu a căutat spectaculosul, ci esența omenescului, cu umorul său negru, direct, incomod. „Meșteșugul vieții” este o astfel de piesă – și poate cea mai accesibilă și tulburătoare dintre toate.
Despre ce este „Meșteșugul vieții”?
Un cuplu. O noapte ploioasă. O revelație. Și o cădere lentă în sinceritate.
Într-un decor cenușiu, lipsit de culoare, cu două paturi pe roți (scenografia semnată de Nina Brumușilă), se desfășoară o dramă conjugată cu absurdul. Personajele sunt:
- Iona Popoh – un bărbat trecut de mijlocul vieții, care se trezește brusc într-o noapte și simte că nu mai poate respira lângă femeia cu care trăiește de 30 de ani.
- Leviva Popoh – soția sa, blândă, resemnată, dar cu un instinct profund de supraviețuire în cuplu.
- Gunkel – un vecin insomniac și bizar, care aduce în piesă un contrast puternic: singurătatea absolută.
„Viața e ca o bombă cu ceas… tic-tic, tic-tic…”
Această replică, devenită leitmotiv în spectacol prin cântecele Adei Milea, surprinde perfect tema piesei: timpul care trece, tensionat și implacabil, fără ca noi să îl fi trăit cu adevărat.
Ceea ce izbucnește la suprafață în acea noapte este o criză existențială, nu doar o ceartă conjugală. Iona se trezește și simte că viața lui a fost „o înlănțuire de zile ratate”, în care s-a mințit continuu pentru a păstra aparența fericirii. Când își privește soția adormită, o percepe ca pe o povară:
„E doar un cur care se lățește peste mine, mă sufocă. Nu mai pot respira.”
Leviva, trezită brutal, încearcă să calmeze situația cu soluții uzuale:
„Hai la o piesă de teatru… scrisă de rusul ăla… cum îi zice?… Șapte surori…”
Replica lui Iona e năucitoare:
„Nu șapte, ci patru, proasto! Ai încurcat-o cu Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici!”
Acest schimb de replici, tragicomic, nu este doar o glumă. Este imaginea unei relații în care cultura, emoția și comunicarea au fost înlocuite cu iritare și condescendență.
De ce ne atinge atât de tare această piesă?
Pentru că spune ce nu vrem să recunoaștem: că iubirea, când se transformă în rutină, poate deveni o închisoare. Dar totodată, că nimic nu e mai teribil decât singurătatea completă.
Când apare Gunkel, vecinul insomniac, care vine să-și ceară o șapcă împrumutată cu ani în urmă, înțelegem de ce Iona nu pleacă niciodată. Pentru că Gunkel este imaginea omului care nu are pe nimeni – nici măcar cu cine să se certe.
„Voi măcar aveți pe cine să urlați. Eu cui să-i zic că m-a trădat? Cui să-i spun că mi-e dor?”
Reacția publicului și a criticilor
Criticul Cristiana Gavrilă nota în 2011 că piesa „examinează viaţa din perspectiva unui cuplu: speranţe pierdute, viaţă irosită, mânie, violenţă, regrete, dificultăţi de comunicare. Lupta dulce-amăruie şi disperată dintre cei doi reflectă întrebări universale”.
La rândul său, Monica Andronescu observă că piesa nu este o simplă condamnare a căsniciei, ci mai degrabă o „falsă pledoarie” pentru ideea că o relație eșuată trebuie abandonată. Dimpotrivă, Levin ne arată cum, chiar și atunci când doi oameni își spun cele mai grele adevăruri cu o cruzime care provoacă râsul, ei continuă să se caute, să se regăsească, să rămână împreună. Chiar și în durere, în dezgust sau oboseală, întind mâna unul spre altul – în ciuda tuturor lucrurilor care i-au despărțit.
Ce mi-a rămas mie după spectacol?
Am descoperit această piesă întâmplător, anul acesta – iunie 2025.
Reacțiile pe parcursul reprezentației au oscilat între râs și tăcere apăsătoare – semn că umorul din piesă funcționează mai ales ca mecanism de apărare în fața adevărurilor incomode. Scenele comice sunt, de fapt, străbătute de o tristețe profundă: rutina, oboseala, neputința de a iubi, dar și teama de singurătate.
Finalul – în care Iona moare, iar Leviva rămâne întinsă lângă el, privind în gol, în timp ce decorul se destramă – nu oferă un deznodământ liniștitor, ci o întrebare deschisă: ce rămâne după o viață trăită împreună? Și care e prețul singurătății?
Mai mult decât o poveste despre un cuplu în criză, „Meșteșugul vieții” este o reflecție amară despre trecerea timpului, nevoia de celălalt și absurdul existenței cotidiene.
Dacă ai ocazia, nu rata acest spectacol!
🎭 Unde? La Teatrul Bulandra – Sala Izvor
📅 De când? Spectacolul se joacă din 2011 și, dacă ai noroc, încă mai poți prinde o reprezentație.
🔎 De ce merită văzut? Pentru că, deși montat în urmă cu peste un deceniu, păstrează o forță emoțională impresionantă și o actualitate tulburătoare. Este un spectacol care vorbește direct despre viața în doi, cu umor amar și adevăruri incomode, dar atât de necesare.
🎟️ Recomandare sinceră: Ia cu tine pe cineva drag, cu care ai împărțit ani și tăceri. Sau vino singur și lasă piesa să-ți spună ce ai poate ai evitat să auzi.
🕯️ S-ar putea să râzi. S-ar putea să lăcrimezi.
Dar un lucru e sigur: vei pleca altfel decât ai venit

Lasă un comentariu