„Noi, românii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte.” – scria Mircea Eliade într-un eseu lucid și amar, cuprins în Căderea în istorie. Cuvinte grele, venite dintr-o epocă în care istoria se trăia ca o tragedie. Dar și ca o promisiune.
Astăzi, însă, le citim altfel. Într-o vreme în care predarea istoriei pare că se împarte între nostalgia naționalistă și tăcerea rușinoasă, poate că e momentul să ne întrebăm: ce înseamnă, de fapt, să predai istoria unui popor care s-a născut în calea răutăților? Și, mai ales, ce vrem să știe tinerii despre ea?
🏫 Cum se preda istoria în vremea lui Creangă
Pe vremea lui Ion Creangă, învățătorii satelor aveau o misiune dublă: să lumineze mințile și să insufle dragostea de neam. Lecțiile de istorie erau simple, uneori naive, dar pline de patriotism curat. Se povesteau luptele lui Ștefan cel Mare, isprăvile lui Vlad Țepeș sau Unirea lui Mihai Viteazul cu o fervoare aproape religioasă.
Dar nu era o istorie a gândirii critice, ci una a înflăcărării. Faptele erau mai puțin importante decât modelul eroic. Se vorbea despre „ce-a fost odată”, nu despre cauze, nuanțe, idei.
🧠 Mircea Eliade: Istoria ca destin și fatalitate
Când Mircea Eliade scria Căderea în istorie, lumea părea să se prăbușească. Era exil, era dezamăgire, era luciditate. Eliade nu neagă trecutul românesc, dar îl privește fără mit. Îi recunoaște nedreptățile și fragilitățile.
„Românii nu au sabotat istoria. Au înfruntat-o și i-au rezistat din toate puterile lor.”
Ruinele Cetății Poenari reprezintă un simbol al trecutului nostru zbuciumat – mărturie a curajului, a rezistenței în fața năvălirilor și, totodată, a fragilității memoriei istorice în fața uitării și a timpului.
Eliade vede în istorie nu o sursă de mândrie, ci un spațiu al supraviețuirii. Un popor care a plătit prea scump pentru a fi lăsat uitării, dar care nu poate nici să-și construiască identitatea doar din suferință. Idolatrizarea trecutului, avertizează el, devine un pericol atunci când ascunde eșecurile și complexele noastre în spatele marilor figuri și a miturilor de aur.
🗝️ Istoria interbelică: între elitism și naționalism
În perioada interbelică, istoria devine un instrument de formare a „omului nou” român. Se predă cu stil și rigoare în liceele regale, dar și cu multă exaltare națională.
Profesorii citeau elevilor din Iorga, Pârvan sau Ibrăileanu. Elevii învățau să recite genealogii domnești, dar rareori erau provocați să compare surse sau să pună întrebări incomode.
Punctele slabe? Ocolirea istoriei minorităților, a greșelilor politice și mai ales a problemelor sociale – cum ar fi lipsa reformei agrare reale sau discriminarea romilor și evreilor.
🚩 În comunism: Istoria rescrisă de ideologie
După 1948, istoria devine o armă. Sub regimul comunist, predarea istoriei se transformă într-o propagandă organizată.
- Evul Mediu e glorificat pentru „lupta de clasă” dintre boieri și țărani.
- Mihai Viteazul devine „simbolul unității de nezdruncinat a poporului”.
- Revoluția din 1848 este reinterpretată în cheie marxistă.
- Holocaustul? Aproape inexistent în manualele de până în 1989.
- Dictatura regală sau crimele Securității? Subiecte tabu.
Rezultatul? O istorie mutilată, golită de contradicții, dar plină de „lecții morale” convenabile.
🇪🇺 Și cum se predă istoria în alte țări europene
România nu este singura țară care și-a manipulat trecutul. Dar altele au învățat din greșeli:
Franța
Predarea istoriei se bazează pe dezbateri. Elevii sunt învățați să compare surse și să analizeze critic. Există lecții dedicate colonialismului, sclaviei și colaboraționismului din timpul regimului de la Vichy.
Germania
Aici, lecțiile despre Holocaust sunt obligatorii, iar profesorii sunt formați să discute despre vină și responsabilitate istorică. Se pune accent pe memorie colectivă și pe lupta contra extremismului.
Polonia
Cu un trecut complex, Polonia îmbină mândria patriotică cu analiza dureroasă a propriei istorii. Există muzee și memoriale unde elevii discută despre Katyn, comunism, antisemitism.
🛠️ Ce putem învăța de aici?
România poate merge pe o cale echilibrată. Nu e nevoie să dărâmăm statuile eroilor, dar nici să le lăsăm singure pe piedestal.
Putem construi o pedagogie a istoriei care să îmbine:
- identitatea națională cu gândirea critică,
- emoția cu adevărul dureros,
- eroismul cu responsabilitatea.
✊ De la suveraniști la cetățeni maturi
În vremurile recente, idolatrizarea istoriei a fost reînviată de mișcările suveraniste, care folosesc trecutul ca scut împotriva Europei, modernizării și reformei.
Dar un popor care își idolatrizează trecutul nu mai are curaj să-și construiască viitorul.
Poate că e timpul să nu mai vorbim doar de Mihai Viteazul, ci și de Herta Müller.
Nu doar de dacii liberi, ci și de țăranul deportat.
Nu doar de rezistența armată, ci și de demnitatea tăcută.
📚 Ce propun?
- Manuale cu mai multe voci – istoria românilor și a celor care au trăit alături de ei.
- Exerciții de interpretare, nu doar de memorare.
- Formarea profesorilor în metode reflexive.
- Vizite la muzee, memoriale și locuri ale memoriei.
- Introducerea istoriei europene ca parte integrantă a istoriei naționale.
💬 Istoria nu e ceea ce ni s-a întâmplat. Este ceea ce alegem să ne amintim, cum o povestim și ce învățăm din ea.
Și poate că de aici încolo, lecția românilor nu va mai fi „că am fost în calea răutăților”, ci că am învățat, în sfârșit, să nu ne mai ascundem în mituri.
📷 Elevi într-un muzeu al Holocaustului – ilustrând modul în care vizitele la locurile memoriei pot educa și modela cetățeni conștienți și responsabili.
- Memorialul Victimelor Comunismului – Sighet
- Muzeul Național de Istorie a României
- Europeana – platformă de resurse istorice europene
📌 Dacă ți-a plăcut articolul, distribuie-l și lasă un comentariu: Tu cum ți-ai învățat istoria?
📚 Referințe
- Boia, L. (2011). Istorie și mit în conștiința românească (ed. rev.). București: Humanitas.
- Eliade, M. (1992). Căderea în istorie. București: Humanitas.
- Iorga, N. (1969). Istoria poporului românesc. București: Editura Științifică.
- Livezeanu, I. (1995). Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building, and Ethnic Struggle, 1918–1930. Ithaca, NY: Cornell University Press.
- Pârvan, V. (1928). Dacia: An Outline of the Early Civilization of the Carpatho-Danubian Countries. Cambridge: Cambridge University Press.
- Snyder, T. (2010). Bloodlands: Europe Between Hitler and Stalin. New York: Basic Books.
- Tismăneanu, V. (2005). Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc. București: Humanitas.
- Andreescu, G. (2009). Existența prin cultură: Represiunea memoriei în România comunistă. Iași: Polirom.
- Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. (n.d.). Recuperat de la https://www.inshr-ew.ro
- Comisia Tismăneanu. (2006). Raport final. Recuperat de la https://www.presidency.ro/static/ordine/Raport_final_CCP.pdf
- Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – Sighet. (n.d.). Recuperat de la https://www.memorialsighet.ro
- Muzeul Național de Istorie a României. (n.d.). Recuperat de la https://www.mnir.ro
- Europeana – Patrimoniul cultural digital european. (n.d.). Recuperat de la https://www.europeana.eu
- Holocaust Memorial Berlin. (n.d.). Recuperat de la https://www.holocaust-mahnmal.de/en
- POLIN Museum of the History of Polish Jews. (n.d.). Recuperat de la https://polin.pl/en
Gânduri răzlețe despre idei, oameni și lumea în schimbare 
Lasă un comentariu