Prolog

Se spune că între două deșerturi există o graniță invizibilă, nu de nisip, ci de ezitare. Acolo, vântul nu bate, ci ascultă. Acolo, tăcerea nu e gol, ci întrebare.

În fiecare generație, cineva se oprește acolo. Nu ca să se piardă. Ci ca să asculte ce nu poate fi spus.

---

Povestea lui Idris

Pe marginea unei piețe vechi, în orașul Tanger, acolo unde zidurile păstrează ecoul rugăciunilor și fiecare colț miroase a secole de poveste, se afla o prăvălie mică, îngustă, dar luminată. Idris, un tânăr cofetar, o moștenise de la tatăl său, odată cu rețetarul și o legendă: că poți simți dacă o miere e pură doar atingând borcanul.

Într-o zi, un negustor european, parfumat și grăbit, îi oferă o pulbere albă cu promisiuni noi: aroma va fi mai bogată, clienții vor reveni, iar borcanele vor suna mereu bine.

„Nu e interzisă,” spuse, cu zâmbetul omului obișnuit cu porturile gri ale ambiguității.

Idris, curios, o acceptă. Nu pentru că dorea. Ci pentru că nu putea răspunde dintr-odată.

A doua zi se duse la imam. Bătrânul îl privi ca pe o întrebare veche, dar mereu nouă.

— Dacă simți umbră pe inimă, nu te grăbi. E semn că sufletul tău încă veghează.

În acea noapte, Idris visă doi munți albi și o punte subțire care tremura la fiecare pas. Se trezi cu gust de piatră în gură și mâinile goale.

Totuși, în acea seară, făcu un lot mic cu acel ingredient. Prăjiturile dispărură în câteva ore.

Și totuși, ceva rămase.

În liniștea brutăriei, cu ochii pe borcane și inima între două maluri, Idris șterse tabla de meniu și scrise, cu miere:

„Punțile inimii”

Apoi ieși în piață. Cumpără miere brută, apă de trandafiri și susan. Lucră o săptămână la o rețetă nouă. Simplă. Clară. Ca apa în zori.

Pe perete, sub o lampă slabă, scrise într-un colț:

„Între tăcere și gust e o punte. Trebuie doar să știi pe ce mergi.”

Fără să explice, fără să se justifice, Idris continuă. Prăvălia redeveni plină. Nu explodă. Nu deveni faimoasă. Dar avea o lumină pe care oamenii o căutau fără să o poată numi.

---

Epilog

Anii trecură. Idris îmbătrâni, cu degetele mirosind a susan și visele tot între cei doi munți.

Într-o dimineață, un copil intră și întrebă:

— De ce ai numit prăjitura așa?

Idris nu răspunse imediat. Privi prin geamul aburit. Piața nu se vedea. Doar o punte subțire, tremurând între două culmi nevăzute.

Se întoarse spre copil și zâmbi. Nu rosti niciun cuvânt. Doar așeză o prăjitură pe hârtia cerată.

Copilul gustă. Își plecă fruntea. Și simți pentru prima dată că între gust și memorie există un spațiu sacru, care nu poate fi spus.

Mai târziu, când va avea de ales între drumuri asemănătoare, va simți din nou puntea. Nu cu ochii. Ci cu pieptul.