Un vis personal: o lume cu voci nerușinate

”Îmi doresc — și lucrez activ — să fiu din nou acea fetiță care spunea adevăruri incomode. Și mai mult decât atât, visez să creez un spațiu pentru femeile care s-au obișnuit să trăiască în umbră. Visez la o lume cu femei nerușinate, curajoase, vizibile. Care își revendică vocea, corpul, plăcerea, autoritatea.” – text adaptat după o postare pe Facebook

Trăim într-o lume în care vocea personală este adesea redusă la tăcere, nu doar de factori externi, ci și de rănile adânci ale trecutului. Mulți dintre noi cunoaștem această experiență: să taci nu pentru că nu ai ceva de spus, ci pentru că ai învățat că exprimarea vine cu un cost. A fi văzut, a fi autentic — sunt luxuri pe care nu toți le-au cunoscut în copilărie.

De ce ne este teamă să fim vizibili?

Pentru mulți, copilăria nu a fost o perioadă de exprimare liberă, ci o luptă tăcută pentru supraviețuire emoțională. A fi „cuminte” însemna, de fapt, a nu deranja. A nu deranja însemna să nu exiști prea mult. Astfel, vizibilitatea devenea o amenințare. Acest tipar este des întâlnit în familii cu dinamici abuzive sau autoritare.

Conform psihologului Bessel van der Kolk, „trauma nu este ceea ce ni se întâmplă, ci ceea ce trăim în izolare, fără sprijin emoțional” (van der Kolk, The Body Keeps the Score). În lipsa unui mediu sigur pentru exprimare, vocea autentică este înăbușită.

Tăcerea ca mecanism de apărare

Mulți adulți care astăzi se simt „invizibili” au fost cândva copii curajoși, cu opinii vii și curiozitate neîmblânzită. Însă această forță a fost sancționată, marginalizată sau chiar pedepsită. Ca mecanism de apărare, copilul interior a învățat să se ascundă. Să se conformeze. Să tacă.

Dar acel „zvâc” nu dispare. El rămâne acolo, anesteziat, până când, în fața unei crize personale sau a unei întâlniri semnificative, începe să se trezească.

Exemplul tăcut al Regelui Ferdinand

Această luptă nu este doar a oamenilor obișnuiți. Și un rege a dus-o. Ferdinand I, devenit rege al României în 1914, era un om timid, crescut în rigorile unei educații prusace, cu o fire rezervată și lipsită de încredere în sine. El a intrat într-o societate românească efervescentă, condusă de idealuri puternice, unde vizibilitatea și vocea liderului erau esențiale.

Și totuși, deși la început părea că Ferdinand va rămâne în umbra predecesorului său, el a avut curajul unei decizii imense: unirea României cu Transilvania, Bucovina și Basarabia. Un gest de autenticitate politică și personală, care a transformat România într-un stat modern. În spatele său, un sprijin esențial: Regina Maria, o femeie expresivă și puternică, care l-a încurajat să iasă din tăcerea sa politică.

Ferdinand a înțeles, cu pași mărunți, că vizibilitatea nu este vanitate, ci responsabilitate.

Cum ne regăsim vocea?

Recâștigarea vocii începe cu recunoașterea rănilor care ne-au redus la tăcere. Este un drum al reconectării cu copilul interior, cu partea aceea din noi care „știa” înainte să fie învățată să tacă. Terapia, scrisul, comunitățile de sprijin sunt unelte importante.

Scrisul, în special, devine o formă de vizibilitate interioară. Așa cum afirmă Julia Cameron, autoarea cărții The Artist’s Way, „scrisul de dimineață este o formă de rugăciune către sinele autentic” (Cameron 27).

---

🌱 Întrebare pentru tine:

Care este povestea vocii tale? Unde ai învățat să taci și cum poți începe să te auzi din nou?
Scrie-mi în comentarii. Poate e începutul unui nou zvâc.

---

📚 Bibliografie:

• Cameron, Julia. The Artist’s Way: A Spiritual Path to Higher Creativity. TarcherPerigee, 2002.
• Van der Kolk, Bessel. The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma. Penguin Books, 2015.