În lumea tăcută a camerei sale pariziene, Charles Baudelaire nu era niciodată singur. Într-un colț, adesea ascunsă în penumbră, o pisică îl veghea cu ochii ei de chihlimbar. Dar mai mult decât o simplă prezență, ea devenise o prelungire a gândurilor sale, o întrupare a inspirației care se mișca silențios prin creierul poetului, așa cum el însuși o mărturisește:

« Dans ma cervelle se promène,
Ainsi qu’en son appartement,
Un beau chat, fort, doux et charmant… »

„În creierul meu se plimbă,
Ca prin propriul său apartament,
O pisică frumoasă, puternică, blândă și fermecătoare…”

Această pisică nu toarce. Nu cere. Nu deranjează. Ea există. Ea e. E umbra ușoară care traversează subconștientul poetului, fără să lase urme vizibile, dar în același timp marcând totul cu prezența sa. Miaunatul ei abia se aude:

« Quand il miaule, on l’entend à peine,
Tant son timbre est tendre et discret… »

„Când miaună, abia se aude,
Atât de tandră și discretă e vocea ei…”

Dar când inspirația vine, când cuvintele se revarsă ca un val năvalnic, vocea pisicii capătă puterea unei revelații. Nu mai e doar o șoaptă: devine lumină, miros, extaz:

« Mais que sa voix s’élève soudain,
C’est un rayon, c’est un parfum,
C’est un tout, c’est l’âme du poète ! »

„Dar când vocea i se ridică deodată,
E o rază, e un parfum,
E un întreg – e sufletul poetului!”

Aici se întâmplă ceva tainic. Pisica devine o metaforă vie: nu mai este un animal domestic, ci spiritul creației în stare pură, acel „ceva” care bântuie gândurile unui artist și le modelează fără să ceară nimic în schimb. Simbol al misterului, al rafinamentului, al seducției discrete a poeziei.

Baudelaire o numește „sage et mystérieux” – înțeleaptă și misterioasă. Nu este o simplă mască a inspirației, ci regina unei lumi în care logica nu mai are putere:

« Ce félin, sage et mystérieux,
Qui de la nuit est le souverain… »

„Această felină, înțeleaptă și misterioasă,
Ce este suverana nopții…”

Noaptea, în universul lui Baudelaire, este mai mult decât întuneric. Este adâncime. Este vis. Este necunoscutul fertil unde se nasc poemele. Pisica nu vine din ziua banală, ci din visul profund al nopții, din acel loc de unde provin toate lucrurile care contează cu adevărat.

Și astfel, în ultimele versuri, înțelegem: pisica este destinul poetului, însoțitoarea tăcută care nu-l abandonează niciodată, nici când scrie, nici când tace, nici când suferă:

« Est le compagnon du destin. »

„Este tovarășa destinului.”

Unii poeți își găsesc inspirația în peisaje, în dragoste, în revoltă. Baudelaire și-a găsit-o într-o pisică. Dar, în fond, nu era orice pisică. Era una care trăia între real și simbol, între simțuri și vis, între tandrețe și forță. O pisică care îi traversa gândurile așa cum poezia traversează viața: fără zgomot, dar cu o intensitate de neuitat.