Nu știu exact cum am început această călătorie. Poate într-o dimineață obișnuită, privind în oglindă și întrebându-mă cine sunt cu adevărat. Sau poate am pornit la drum cu întrebarea „Ce este omul?” – o întrebare care mă urmărește de când am început să citesc istorie și să ascult poveștile altora.

Întâlnirea cu Platon

Mă trezesc în Agora Atenei, în jurul anului 400 î.Hr. Aerul e cald, iar praful se ridică la fiecare pas. Platon stă pe o bancă de piatră, cu privirea adâncită în gânduri. Mă invită să iau loc.

— „Omul”, îmi spune, „este ca o trăsură trasă de doi cai: unul nobil, al rațiunii, și unul neîmblânzit, al dorinței. Dacă nu știi să-i ții în frâu, trăsura se răstoarnă.”
Îl întreb dacă oamenii de azi sunt diferiți. Zâmbește ușor:
— „Tehnologia voastră poate fi un cal mai rapid. Dar întrebarea e aceeași: cine ține hățurile?”

Umbra cruciadelor

Călătoria mă poartă în Evul Mediu, în tabăra unei armate pornite spre Ierusalim. Preotul vorbește despre iertarea păcatelor, iar cavalerii își ascut săbiile. Mă apropii de unul dintre ei și îl întreb dacă nu vede contradicția. Ridică din umeri:
— „Luptăm pentru Dumnezeu. Nu e rău dacă scopul e sfânt.”
Pe fundal, aud un alt glas, cel al unui călugăr bătrân:
— „Niciodată nu e sfânt sângele vărsat.”

Parisul Revoluționar

În 1789, Parisul e plin de steaguri tricolore. Mulțimea cântă „La Marseillaise”. Într-o cafenea, îl întâlnesc pe un tânăr revoluționar.
— „Libertate, egalitate, fraternitate!”, îmi spune cu ochii strălucind.
A doua zi, trec pe lângă ghilotină. Printre spectatori, îl recunosc. Ține un pergament cu numele celui care va fi executat. Îi evit privirea.

Lecția secolului XX

În 1945, pășesc printre ruinele Berlinului. Un soldat îmi arată o fotografie cu familia lui și îmi spune că tot ce vrea este să se întoarcă acasă. În aceeași zi, vizitez un lagăr de concentrare eliberat. Mirosul e greu, zidurile sunt reci. Îmi dau seama că în fiecare om locuiesc ambele fețe ale istoriei: cea care construiește și cea care distruge.

Visul lui King

În 1963, Washingtonul fremătă. În fața monumentului lui Lincoln, Martin Luther King Jr. rostește „I Have a Dream”. Stau în mulțime, iar cuvintele lui par să curețe aerul:
— „Cred că bunătatea este posibilă. Dar nu vine de la sine. Trebuie să lupți pentru ea.”
Îmi notez asta în jurnal.

Rwanda: 1994

Trec prin sate unde liniștea e tăiată de șoapte. Întâlnesc o femeie care ascunde un copil de altă etnie.
— „Nu e copilul meu”, îmi spune, „dar este copilul nostru, al oamenilor.”
Mă gândesc că aceasta e singura formă reală de victorie asupra urii.

Înapoi în prezent

Revin în lumea mea, unde telefoanele luminează fețele oamenilor mai mult decât soarele. Pot vedea cum același dispozitiv poate transmite un mesaj de speranță sau o minciună care aprinde ura. Platon ar fi spus că tehnologia este doar un cal mai puternic, iar noi trebuie să decidem cine ține hățurile.

Închid jurnalul și realizez că această călătorie nu s-a terminat. Natura umană nu e un capitol fixat în istorie, ci o poveste pe care o scriem în fiecare zi. Și poate singura întrebare care contează este: astăzi, pe cine hrănesc mai mult — lumina sau umbra din mine?