Nu sunt credincioasă. Nu am fost niciodată. Religia nu a intrat în viața mea ca limbaj al copilăriei, nici ca formă de disciplină, nici ca refugiu. A rămas undeva în afara mea, ca o limbă pe care nu am învățat-o la timp și pe care, mai târziu, nu am mai simțit nevoia să o recuperez.

Și totuși, Crăciunul vine.

Nu ca sărbătoare. Nu ca dogmă. Vine ca o stare a lumii. Ca o schimbare aproape imperceptibilă în ritmul lucrurilor. Orașele se așază altfel în lumină. Timpul încetinește, nu suficient cât să se oprească, dar destul cât să devină vizibil. Pentru câteva zile, lumea pare să respire.

Crăciunul nu îmi cere nimic. Nu îmi cere credință, nu îmi cere adeziune. Nu mă întreabă ce cred. De aceea îl pot privi.

Există povești care cer să fie crezute și povești care cer doar să fie spuse. Crăciunul a devenit, pentru mine, a doua categorie. O poveste care nu mai caută adevăr, ci sens. Care nu mai promite mântuire, ci oferă o pauză.

Poate de aceea rezistă.

Am ajuns să cred că miturile nu supraviețuiesc pentru că sunt adevărate, ci pentru că sunt necesare. Pentru că spun ceva acolo unde limbajul obișnuit se oprește. Pentru că dau formă unei nevoi care nu știe să se exprime altfel.

Crăciunul spune, an de an, aceeași poveste simplă: despre început, despre fragilitate, despre apropiere. O spune în mii de variante, contradictorii uneori, comerciale, sentimentale, obosite. Și totuși, povestea rămâne.

Pentru mine, Crăciunul nu este despre naștere, ci despre continuitate. Despre ceva care trece dintr-un an în altul fără să-și piardă conturul. Despre o formă care se transmite chiar și atunci când sensul ei se schimbă.

Nu este nici despre sărbătoare, ci despre suspendare. Despre acel moment în care timpul nu mai este doar util, productiv, calculabil. Despre o pauză care nu rezolvă nimic, dar face totul suportabil.

Și, mai ales, Crăciunul este despre poveste. Nu o poveste adevărată sau falsă, ci una care ține lumea laolaltă. Care le permite oamenilor să creadă, măcar pentru o clipă, că începuturile sunt posibile. Chiar și atunci când nu mai cred în nimic altceva.

Poate că nu cred în Crăciun. Dar nici nu pot spune că nu îl înțeleg.

Pentru că, dincolo de religie, Crăciunul nu vorbește despre Dumnezeu. Vorbește despre oameni. Despre nevoia lor de ritm. De pauză. De sens.

Și poate că asta este tot ce contează, până la urmă.

Notă finală:

Acest text dialoghează liber cu reflecții asupra mitului și simbolului dezvoltate de Mircea Eliade și Hans Blumenberg, fără a le cita explicit.

Sursa de inspirație: Facebook