Ne întindem pe podea.
Nu trebuie să facem nimic bine.
Nu trebuie să reușim nimic.
Doar să fim aici.

Închidem ochii, dacă e ok.
Dacă nu, privim tavanul.

Mai întâi ascultăm ce e afară.

Poate se aud mașini.
Poate voci.
Poate vântul.
Poate nimic clar.

Oricum ar fi, e bine așa.
Lumea merge mai departe și noi putem, pentru câteva minute, să nu mergem nicăieri.

Apoi ascultăm ce e în cameră.

Poate un ceas.
Poate aerul care se mișcă.
Poate un scaun care scârțâie.
Poate respirația cuiva din apropiere.

Camera ne ține.
E un loc sigur pentru câteva minute.

Apoi ne ascultăm pe noi.

Respirația care intră și iese.
Inima care bate — nu trebuie să o controlăm.
Poate un nod în stomac.
Poate o liniște.
Poate o neliniște.

Orice este, este ok.

Doar observăm.

Auzul nostru se poate plimba
de afară înăuntru,
din cameră în corp,
înapoi afară.

Nu e un test.
Nu există răspuns corect.

Și poate apare o întrebare.
Sau nu apare nimic.

Poate doar asta:

„Cum sunt eu acum, dacă mă opresc puțin?”

Și e suficient.

Mai stăm câteva respirații.

Când suntem gata, ne mișcăm încet mâinile, picioarele,
și revenim.

Nu trebuie să spunem nimic dacă nu vrem.
Ce am simțit rămâne al nostru.

Adaptare după Playwriting de Noël Greig