Sunt cuvinte care nu doar descriu realitatea, ci o dezvăluie. „Tripotaj” și „pișicherlâc” sunt două astfel de cuvinte românești vechi, aproape uitate, dar extraordinar de exacte pentru ce trăim astăzi. Ele nu sunt doar forme de „șmecherie”, ci două moduri diferite de a sta în lume — unul de sus în jos, altul de jos în sus.

Tripotajul este șmecheria puterii. Pișicherlâcul este șmecheria supraviețuirii.

Și între ele se desfășoară mare parte din viața socială românească.

---

Tripotajul: când regula devine decor

Tripotajul nu este despre încălcarea legii, ci despre folosirea ei ca decor. Este acel tip de manevră care respectă forma și trădează fondul. Se întâmplă în ședințe, în comisii, în proceduri „corecte”, dar cu rezultate nedrepte.

Nu este scandalos. Este banal. Și tocmai de aceea este periculos.

Când citești că România are, în 2024, un scor de 46 din 100 la Indicele Percepției Corupției, sub media europeană, nu citești doar o statistică. Citești o poveste despre cum regulile nu mai sunt trăite ca juste. Despre cum instituțiile nu mai sunt văzute ca protectoare, ci ca opace.

Tripotajul nu este o abatere a sistemului. Este modul în care sistemul ajunge să funcționeze atunci când este capturat.

---

Pișicherlâcul: inteligența de a supraviețui

Pișicherlâcul nu vrea să schimbe lumea. Vrea să treacă prin ea.

Este acea mică abilitate de a ocoli obstacolul, de a grăbi lucrurile, de a găsi „o soluție” atunci când soluția oficială nu funcționează. Este telefonul dat „unde trebuie”, omul „care știe pe cineva”, mica atenție, mica improvizație.

Nu este eroism. Este adaptare.

Când 20% dintre români spun că au plătit mită pentru un serviciu public, nu avem de-a face doar cu corupție, ci cu o cultură a descurcărelii într-un sistem perceput ca neprietenos.

Pișicherlâcul este moral ambiguu, dar existențial clar: el apare atunci când sistemul nu livrează.

---

Două răspunsuri la aceeași problemă

Tripotajul și pișicherlâcul nu sunt opuse. Sunt simetrice.

Tripotajul spune: „am putere și o folosesc ca să-mi fie bine”.
Pișicherlâcul spune: „nu am putere și mă descurc cum pot”.

Unul concentrează avantajele. Celălalt le redistribuie informal.

Și amândouă spun același lucru: că există o ruptură între reguli și realitate.

---

Ce spune asta despre noi?

Că nu suntem nici o societate a hoților, nici una a sfinților. Suntem o societate a adaptării la disfuncționalitate.

Tripotajul nu este doar corupția lor.
Pișicherlâcul nu este doar șmecheria noastră.

Sunt formele prin care o lume strâmbă încearcă să meargă drept.

Și poate că adevărata întrebare nu este „cum scăpăm de pișicherlâc?”, ci „cum facem să nu mai fie nevoie de el?”. Cum facem ca regulile să fie din nou trăite ca juste, nu doar impuse ca obligatorii.

Pentru că într-o lume dreaptă, nici tripotajul nu ar avea spațiu, nici pișicherlâcul nu ar avea sens.

Notă: Acest eseu a fost inspirat de o postare a Danielei Albu despre termenul „pișicherlâc”, care reia un fragment din articolul lui Mihai Eminescu „Clasele superioare”, publicat în ziarul Timpul la 8 mai 1881.

---

Surse (pentru cine vrea să meargă mai departe):

Transparency International – CPI 2024
Transparency International – Global Corruption Barometer EU
Robert K. Merton – Social Structure and Anomie
Pierre Bourdieu – The Forms of Capital
James C. Scott – Domination and the Arts of Resistance
Alina Mungiu-Pippidi – The Quest for Good Governance