Mult timp, oamenii nu s-au definit prin întrebări despre sine.
S-au definit prin ceea ce făceau.
Identitatea nu era o problemă de introspecție, ci una de poziționare. A spune sunt țăran, sunt muncitor, sunt profesor, sunt medic nu însemna doar a numi o ocupație. Însemna a indica un loc într-o lume ordonată de roluri, a spune cine ești pentru ceilalți și ce pot aștepta de la tine.
Ocupația nu era doar muncă.
Era identitate.
Ocupația ca limbaj al apartenenței
În societățile tradiționale și industriale, ocupația funcționa ca un limbaj comun. Oamenii se recunoșteau unii pe alții prin roluri fără a avea nevoie de explicații suplimentare. Meseria spunea unde te afli, cu cine îți petreci zilele, ce ritm are viața ta.
Întrebarea „cu ce te ocupi?” nu era una intruzivă. Era o formă de orientare. O modalitate de a înțelege rapid cine ești și cum te așezi în raport cu ceilalți.
Identitatea ca ocupație oferea stabilitate. Nu trebuia renegociată zilnic. Nu depindea de starea interioară sau de succes personal. Era confirmată prin repetiție.
Demnitatea rolului
Identitatea ca ocupație oferea o formă de demnitate tăcută.
Nu era nevoie de performanță excepțională. Era suficient să fii util. Să faci ceva necesar, recunoscut, așteptat. Demnitatea nu venea din vizibilitate, ci din continuitate.
Munca nu trebuia să fie pasiune sau vocație. Era o responsabilitate asumată. Prin ea, oamenii deveneau egali într-un sens profund: egali în efort, egali în oboseală, egali în reluarea zilei de mâine.
Această egalitate nu era ideală, dar era comunitară.
Corpul și identitatea ocupațională
Ocupația era legată de corp. Chiar și atunci când munca era intelectuală, ea avea o dimensiune fizică: nopți nedormite, gesturi repetitive, tensiuni acumulate. Corpul știa când ziua fusese „plină”.
Prin muncă, omul intra în contact direct cu lumea: cu rezistența ei, cu limitele ei, cu imperfecțiunile ei. Greșeala era posibilă. Învățarea era lentă. Perfecțiunea nu era cerută.
Identitatea ca ocupație nu cerea idealitate.
Cerea prezență.
Ocupația și comunitatea
Rolurile nu existau izolat. Ele se legau unele de altele. Fiecare ocupație avea sens în raport cu altele. Identitatea nu era doar individuală, ci relațională.
Oamenii se certau, concurau, se invidiau. Dar se reîntâlneau a doua zi. Ocupația crea un „împreună” care nu trebuia justificat.
Nu producea neapărat prietenii.
Producea coexistență stabilă.
Fragilizarea identității ca ocupație
În ultimele decenii, această formă de identitate a început să se fisureze.
Mobilitatea, flexibilizarea muncii și, mai recent, automatizarea au slăbit legătura dintre ocupație și identitate. Munca nu mai este continuă, stabilă sau necesară pentru toți. Rolurile se schimbă rapid sau dispar complet.
Când ocupația dispare, identitatea construită pe ea devine fragilă.
Oamenii nu mai știu ce să spună despre ei înșiși. Nu pentru că nu ar avea valoare, ci pentru că limbajul vechi nu mai funcționează.
Întrebarea „cu ce te ocupi?” devine inconfortabilă. Nu mai orientează. Clasifică.
De la identitate oferită la identitate negociată
Identitatea ca ocupație era oferită de societate.
Identitatea contemporană trebuie construită.
Această mutare este adesea prezentată ca eliberare. Dar ea aduce și oboseală, insecuritate, confuzie. Fără roluri clare, individul este obligat să se definească permanent, să se explice, să se valideze.
Identitatea devine un proiect continuu, instabil, dependent de context și recunoaștere.
Ce se pierde când ocupația nu mai definește
Nu dispare doar munca.
Dispare:
– ritmul comun al zilelor,
– sentimentul de a fi așteptat,
– recunoașterea tacită dintre oameni,
– demnitatea care nu trebuia argumentată.
Automatizarea și flexibilizarea rezolvă probleme de eficiență.
Dar nu rezolvă problema apartenenței.
Ce urmează
Identitatea ca ocupație nu va dispărea complet. Dar nu va mai putea funcționa singură.
Identitatea se va muta treptat:
– de la funcție la relație,
– de la producție la grijă,
– de la rol fix la roluri fluide.
Societatea va trebui să creeze noi forme de recunoaștere, care să nu depindă exclusiv de muncă sau randament. Altfel, riscul nu este lipsa de activitate, ci inutilitatea simbolică.
În loc de concluzie
Identitatea ca ocupație a fost, mult timp, coloana vertebrală a vieții sociale. A oferit stabilitate, sens și recunoaștere fără a fi nevoie de explicații elaborate.
Epoca actuală nu o anulează, dar o pune sub presiune.
Întrebarea nu este dacă oamenii vor mai munci.
Ci dacă vor mai avea un limbaj comun prin care să spună cine sunt.
Pentru că omul nu are nevoie doar să facă ceva.
Are nevoie să fie recunoscut pentru locul pe care îl ocupă în viața celorlalți.
Iar această nevoie rămâne, indiferent de epocă.
Gânduri răzlețe despre idei, oameni și lumea în schimbare 
Lasă un comentariu