Ne dorim iubire, siguranță și o viață plăcută, dar rareori ne întrebăm ce pierdem odată cu ele. Între Diogene și Tao Te Ching se deschide o reflecție despre libertate, singurătate și pacea lăuntrică.

Un tânăr îl întreabă pe Diogene dacă ar trebui să se căsătorească. Răspunsul nu este o morală, nici un sfat practic, ci o fisură deschisă în însăși ideea de viață „bună”. Prea devreme pentru un tânăr, prea târziu pentru un bătrân — căsătoria apare astfel ca un timp greșit permanent, o promisiune care nu se potrivește niciunui moment al libertății.

Când tânărul invocă iubirea, Diogene nu o idealizează. O numește lux. Nu pentru că ar fi rară, ci pentru că este costisitoare: cere timp, energie, prezență, atașament. Iubirea, asemenea oricărui lux, nu este o necesitate a vieții, ci o formă rafinată de ocupație. Ea umple existența tocmai acolo unde ar putea începe libertatea.

Libertatea — spune Diogene — nu este compatibilă cu soția, cu copiii, cu responsabilitățile. Nu pentru că acestea ar fi rele, ci pentru că sunt legături. Iar legăturile, oricât de plăcute, sunt lanțuri. Problema nu este suferința, ci dulceața. Libertatea ar fi ușor de atins dacă închisoarea nu ar fi atât de agreabilă.

Aceeași intuiție traversează, fără stridență, Tao Te Ching. Culorile orbesc, sunetele asurzesc, gusturile amorțesc. Nu prin exces, ci prin atașament. Lumea nu este negată, ci relativizată. Maestrul taoist vede, aude, gustă, dar nu se pierde în acestea. El nu își încredințează ființa simțurilor, după cum nu își încredințează libertatea dorințelor.

Unde Diogene provoacă, Lao Zi retrage. Unde cinicul rupe, taoistul lasă să cadă. Dar concluzia este identică: omul devine captiv nu prin constrângere, ci prin atașament. Lanțurile cele mai rezistente sunt cele acceptate cu bucurie.

„Venim pe lume singuri și murim singuri”, spune Diogene. Singurătatea nu este un accident al existenței, ci structura ei fundamentală. Încercarea de a o acoperi cu relații, bunuri, zgomot sau iubire nu face decât să o amâne. Taoismul numește această întoarcere „Nimic”, „Zero”, nu ca lipsă, ci ca pace originară. Acolo nu este absență, ci libertate fără obiect.

A trăi nu este teribil. Teribil este a trăi în lanțuri, confundând plăcerea cu sensul și atașamentul cu împlinirea. Libertatea nu cere distrugerea lumii, ci refuzul de a fi posedat de ea. Nu cere singurătate forțată, ci luciditate. Nu cere să nu iubești, ci să nu te pierzi în iubire.

Poate că închisoarea nu este viața socială, familia sau dorința. Poate că închisoarea este uitarea faptului că libertatea nu locuiește în exterior, ci în capacitatea de a rămâne neatașat chiar și în mijlocul lucrurilor „agreabile”.

Și poate că adevărata întrebare nu este dacă trebuie să ne căsătorim sau nu, ci dacă suntem pregătiți să plătim prețul dulce al lanțurilor pe care le alegem.

Referințe

• Diogenes Laertios, Viețile și doctrinele filosofilor, Cartea VI
• Lao Zi, Tao Te Ching, cap. 12
• Stephen Mitchell, Tao Te Ching, HarperCollins, 1995
• Pierre Hadot, Exerciții spirituale și filosofia antică