Opera de trei parale de Bertolt Brecht este una dintre acele piese despre care ai impresia că „știi deja” ce vrea să spună: o critică a capitalismului, a corupției, a ipocriziei sociale. Scrisă la finalul anilor ’20, piesa urmărește lumea marginală a Londrei – cerșetori, infractori, prostituate, polițiști – și arată cum diferența dintre „respectabil” și „criminal” este adesea doar una de aparență.
Cu alte cuvinte, un text cu mesaj puternic, studiat, comentat și reinterpretat de nenumărate ori.

Tocmai de aceea, mersul la Opera de trei parale la Teatrul Național ridică o întrebare firească: ce mai poate aduce nou un spectacol construit pe un text atât de cunoscut?

Pentru mine, răspunsul nu a venit din zona dezvăluirilor sociale sau a criticii sistemului capitalist, ci din felul în care piesa a fost pusă în joc scenic.

---

Ritm, muzică, mișcare

Spectacolul impresionează încă de la început prin dinamica sa. Muzica, textul și mișcarea nu funcționează separat, ci se completează permanent. Coregrafia nu este un simplu ornament, ci un adevărat limbaj teatral. Personajele se mișcă uneori mecanic, aproape impersonal, alteori exploziv și expresiv, ca și cum ar oscila între a fi rotițe într-un sistem și ființe umane care încearcă să iasă din el.

Această tensiune creează un ritm alert, care te ține conectat la spectacol fără să te lase să te instalezi comod într-o emoție. E un tip de teatru care te ține treaz.

---

Personaje vii într-o lume cinică

Unul dintre cele mai mari câștiguri ale montării este umanitatea personajelor. Chiar și acolo unde textul riscă să alunece spre tipologie sau caricatură, interpretarea actorilor aduce nuanță, fragilitate și contradicție.

Macheath nu este doar infractorul carismatic, Polly nu este doar fata „prinsă la mijloc”, iar Peachum nu este doar un cinic fără rest. Toți par, mai degrabă, oameni care încearcă să se adapteze unei lumi dure, folosind instrumentele pe care le au la îndemână. Spectacolul nu îi absolvă, dar nici nu îi judecă simplist.

---

Corul celor „fără voce”

Poate cel mai frumos element al montării este modul în care personajele secundare – cerșetori, prostituate, figuri marginale – sunt tratate ca un cor colectiv. Ele apar constant pe scenă, însoțesc acțiunea, o comentează, o reflectă. Nu sunt decor, ci prezență vie.

În acest sens, spectacolul trimite discret la corul din tragediile antice. Așa cum corul grec exprima vocea comunității și reacția colectivă la destinul eroilor, aici acest „cor” exprimă pulsul unei societăți fragmentate, fără repere morale stabile. Diferența este că, în locul unei ordini cosmice sau divine, avem o lume guvernată de interes, supraviețuire și compromis.

Paradoxal, tocmai acest cor al marginalilor este cel care aduce cea mai multă umanitate pe scenă.

---

Mai puțin despre idei, mai mult despre oameni

Deși Opera de trei parale este, prin excelență, un text ideologic, spectacolul de la Teatrul Național nu apasă pedala demonstrației. Nu simți că ți se explică ceva, nu ți se predă o lecție. Critica socială există, dar nu este scopul principal al experienței.

Ceea ce rămâne, la final, este o galerie de oameni prinși într-un sistem mai mare decât ei, un mecanism care îi împinge spre compromis, adaptare sau cinism. Spectacolul nu caută catharsis, dar nici nu e rece. E lucid și, în mod surprinzător, empatic.

---

Concluzie

Pentru mine, Opera de trei parale de la Teatrul Național a fost un spectacol reușit nu pentru că spune ceva „nou” despre capitalism sau corupție, ci pentru că spune ceva adevărat despre oameni. Despre cum se mișcă, cum supraviețuiesc, cum se adună în jurul unei povești comune, asemenea unui cor care nu mai cântă despre zei, ci despre viața de zi cu zi.

Un spectacol inteligent, viu și atent la detalii – genul de teatru care nu te lasă cu o concluzie, ci cu o stare.