---

Există în limbaj expresii care nu descriu un fapt, ci o poziție interioară. Nu spun ce simte cineva, ci unde se află emoția respectivă. „Pe taf” – sau „pi taf”, cum se spune în Moldova – este una dintre aceste expresii de frontieră. Nu e un diagnostic, nu e o acuzație. Este o observație fină despre o stare care nu s-a hotărât încă ce vrea să fie.

A fi „pe taf” nu înseamnă a fi furios. Nici supărat. Nici nemulțumit în sens clar. Este o tensiune joasă, continuă, o emoție care nu izbucnește, dar nici nu se retrage. Un fel de vigilență afectivă. O stare de așteptare interioară.

Din punct de vedere etimologic, expresia trimite la „a se tafna” – a se îmbufna, a se întuneca la față, a reacționa brusc. Dar „pe taf” nu e reacția, ci pragul. Momentul de dinainte. Acel „încă nu”, care poate dura mult.

Forma moldovenească „pi taf” adaugă expresiei o blândețe aparte. E spusă rar cu reproș. Mai degrabă cu îngăduință. Ca și cum ar recunoaște că starea respectivă nu e un defect, ci un semn că ceva se lucrează înăuntru.

În literatură, această stare apare adesea fără a fi numită. O recunoaștem la Cehov, în personajele care trăiesc vieți aparent calme, dar sunt traversate de o nemulțumire difuză. O regăsim la Pessoa, în acea oboseală existențială care nu vine din suferință explicită, ci din exces de conștiință. Sau, mai aproape de noi, în proza și poezia care nu dramatizează dorul, ci îl lasă să se infiltreze lent în gesturi, în corp, în respirație.

„Pe taf” este o stare profund somatică. Nu stă în discurs, ci în mușchi, în maxilar, în umeri. De aceea apare frecvent acolo unde emoțiile nu au voie sau nu au cum să se exprime pe deplin. În contexte de adaptare. De tranziție. De viață trăită între registre diferite.

În acest sens, expresia spune ceva esențial despre experiența diasporei. Mulți dintre cei plecați trăiesc bine. Sunt funcționali. Integrați. Mulțumiți de alegerile lor. Și totuși, există adesea o stare de fond care seamănă izbitor cu „a fi pe taf”. Nu pentru că ceva nu merge, ci pentru că prea multe lucruri coexistă în același timp.

Dorul de casă, de limbă, de copilărie nu se manifestă neapărat ca tristețe. El apare ca o tensiune calmă, ca o oboseală fără cauză imediată, ca o emoție care nu se leagă de prezent. Viața de acum e bună, dar memoria nu e mută. Ea rămâne activă, atentă, uneori insistentă.

Astfel, „pe taf” devine mai mult decât o expresie colocvială. Devine o metaforă a vieții trăite între lumi. Între ceea ce este și ceea ce a fost. Între stabilitatea prezentului și rezonanța trecutului. O stare care nu cere rezolvare, ci recunoaștere.

Poate tocmai de aceea expresia a supraviețuit. Pentru că numește ceva ce limbajul standard ocolește: faptul că nu toate stările trebuie să se descarce, să se clarifice sau să se închidă. Unele pot rămâne suspendate, fertile, vii.

A fi „pe taf” nu înseamnă a fi în impas. Înseamnă, uneori, a fi atent. A purta mai multe straturi de viață în același timp. A rămâne deschis.

Iar într-o cultură a soluțiilor rapide și a emoțiilor explicate până la epuizare, această expresie modestă păstrează un adevăr important:
există stări care nu cer vindecare,
ci spațiu.

Referințe

• Dicționarul limbii române (DLR) – pentru formele populare taf, a se tafna, uz regional și sensuri colocviale
• Al. Graur, Capcanele limbii române – pentru dinamica expresiilor populare și evoluția sensurilor
• George Muntean, Regionalismele limbii române – pentru variațiile moldovenești („pi” vs. „pe”)
• Anton Pann – limbajul viu, expresiv, al stărilor intermediare și al psihologiei populare
• A.P. Cehov – pentru reprezentarea literară a tensiunilor joase, nerostite, neexplozive
• Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii – pentru starea de veghe afectivă și oboseala existențială fără cauză imediată
• Milan Kundera, Identitatea, Ignoranța – pentru temele memoriei, dezrădăcinării și vieții între lumi
• Julia Kristeva, Strangers to Ourselves – pentru dimensiunea psihică și corporală a alterității și exilului interior
• Edward Said, Reflections on Exile – pentru înțelegerea exilului ca stare permanentă, nu ca episod
• Gaston Bachelard, Poetica spațiului – pentru ideea de „casă” ca strat interior, afectiv, nu geografic