Un ghid simplu despre știință, adevăr și felul în care ne formăm convingerile
Trăim într-o vreme în care expresia „știința spune” funcționează aproape ca un argument final. O auzim la știri, în reclame, în discuții despre sănătate, educație sau tehnologie. Dar foarte rar ne oprim să ne întrebăm: ce înseamnă, de fapt, că ceva este „științific”? Cine hotărăște asta? Și de ce, uneori, ceea ce ieri părea sigur, astăzi este revizuit?
Aici intră în scenă filosofia științei. Nu este o disciplină care ne spune ce să credem, ci una care ne ajută să înțelegem cum ajungem să credem că știm ceva.
1. Mintea noastră nu este o cameră de supraveghere (Immanuel Kant)
Mult timp, oamenii au crezut că mintea funcționează ca o cameră de filmat: realitatea este „acolo”, iar noi doar o înregistrăm. Immanuel Kant a arătat că lucrurile nu stau deloc așa.
Ideea lui este surprinzătoare, dar ușor de înțeles: mintea noastră participă activ la construirea realității pe care o cunoaștem. Nu vedem lumea „pur și simplu”, ci prin anumite filtre.
Un exemplu foarte simplu:
dacă auzi un zgomot puternic noaptea, nu percepi doar un sunet. Mintea ta caută imediat o cauză: „a căzut ceva”, „a intrat cineva”, „s-a spart ceva”. Ideea de cauză nu vine din ureche, ci din modul în care gândim.
Kant spune că lucruri precum timpul, spațiul sau cauzalitatea nu sunt doar în lume, ci și în felul în care mintea noastră face lumea inteligibilă. De aceea, întrebarea devine inevitabilă:
știința descrie lumea așa cum este ea în sine sau așa cum o putem noi înțelege?
2. Bertrand Russell: filosofia ca ordine în gândire
La începutul secolului XX, Bertrand Russell observa un lucru incomod: în timp ce matematica și fizica deveneau tot mai clare și precise, filosofia părea adesea neclară și confuză.
Soluția lui Russell a fost simplă: filosofia nu trebuie să fie misterioasă, ci să clarifice. Rolul ei este să pună ordine în idei, să arate ce spunem de fapt atunci când folosim cuvinte precum „adevăr”, „dovadă”, „realitate”.
Un exemplu cotidian:
când cineva spune „am dreptate pentru că așa spune știința”, filosofia întreabă: care știință? pe baza căror date? cu ce limite?
În acest sens, filosofia funcționează ca o igienă a gândirii: nu adaugă informații noi, dar ne ajută să nu ne păcălim singuri.
3. Când s-a spus: „dacă nu poți testa, nu are sens”
În anii ’20–’30, unii filosofi au dus această dorință de claritate la extrem. Ei au spus:
o afirmație are sens doar dacă putem arăta cum o testăm.
Ideea pare rezonabilă. Dacă cineva spune „afară plouă”, știm ce să facem: ne uităm pe geam. Dar dacă spune „universul are un scop ascuns”, nu știm ce observație ar confirma sau ar infirma asta.
Din acest motiv, neopozitiviștii au ajuns la concluzia că afirmațiile care nu pot fi testate nu sunt false, ci pur și simplu nu spun nimic din punct de vedere al cunoașterii.
Problema apare rapid:
multe dintre lucrurile cele mai importante pentru oameni nu pot fi testate, dar au sens deplin.
De exemplu:
- „Este bine să fii cinstit.”
- „Viața mea are sens.”
- „Sunt responsabil pentru ceea ce fac.”
Nu putem face experimente pentru aceste afirmații, dar ele ne structurează viața. Aici se vede limita unei viziuni care reduce sensul doar la ceea ce poate fi măsurat.
4. Karl Popper: de ce știința nu promite certitudini
Mulți oameni cred că știința funcționează astfel: aduni suficiente date, suficiente studii și, la un moment dat, ajungi la un adevăr definitiv, care nu mai poate fi pus sub semnul întrebării. Karl Popper a arătat că această așteptare este greșită.
Ideea lui este simplă, dar esențială:
👉 o teorie științifică nu este una care nu poate greși, ci una care poate fi pusă la încercare de realitate.
Un exemplu actual este cel al vaccinului anti-COVID.
La început, datele au arătat că vaccinul reduce semnificativ riscul de forme grave și deces. Milioane de persoane vaccinate au avut evoluții mai bune decât cele nevaccinate. Aceste rezultate au fost solide și importante.
Totuși, au apărut și situații în care:
- persoane vaccinate s-au infectat,
- unele au făcut forme grave,
- eficiența a variat în funcție de vârstă, variantă virală sau stare de sănătate.
Pentru mulți, acest lucru a părut un „eșec”. Din perspectiva lui Popper, este exact invers.
Dacă cineva ar fi afirmat:
„Vaccinul funcționează perfect, în toate cazurile, fără excepții”,
atunci un singur caz contrar ar fi fost suficient pentru a arăta că afirmația este falsă. Nu pentru că vaccinul ar fi inutil, ci pentru că afirmația a fost formulată prea absolut.
De aceea, Popper spune că o teorie este cu adevărat științifică doar dacă ne spune clar ce ar conta ca dovadă împotriva ei.
În cazul vaccinului, criteriul este clar: el este considerat eficient doar dacă, în medie, persoanele vaccinate au un risc mai mic de boală gravă și deces decât cele nevaccinate; dacă această diferență dispare, eficiența vaccinului trebuie pusă sub semnul întrebării.
Faptul că astfel de criterii pot fi formulate și testate este ceea ce face afirmațiile despre vaccin științifice, nu dogmatice. Dacă nimic nu ar putea contrazice o teorie, atunci nu am mai avea de-a face cu știință, ci cu o convingere protejată de orice critică.
Aceasta explică de ce schimbarea recomandărilor sau ajustarea concluziilor nu înseamnă eșec. Dimpotrivă, este semnul că știința funcționează corect: datele noi obligă teoriile să fie rafinate, nu apărate cu orice preț.
Pe scurt, știința nu este puternică pentru că nu greșește niciodată, ci pentru că știe cum să învețe din propriile limite.
5. Thomas Kuhn: de ce știința nu evoluează ca un manual care se îngroașă
Thomas Kuhn a observat ceva ce mulți ignorau: știința nu avansează doar prin adăugarea de informații, ca atunci când mai pui pagini într-o carte. Uneori, se schimbă întregul mod de a vedea lumea.
Un exemplu foarte ușor de înțeles este medicina.
Mult timp, oamenii au crezut că bolile sunt provocate de „aer rău” sau dezechilibre vagi ale corpului. Apoi a apărut ideea microbilor. Nu a fost doar o informație în plus, ci o schimbare totală:
- ce este boala,
- ce înseamnă prevenția,
- cum trebuie tratat un pacient.
Kuhn numește acest lucru schimbare de paradigmă. Când o paradigmă se schimbă, nu se schimbă doar răspunsurile, ci și întrebările considerate legitime.
De aceea, marile revoluții științifice sunt și revoluții de viziune asupra lumii.
Concluzie
Filosofia științei ne ajută să înțelegem un lucru esențial:
știința nu este o colecție de adevăruri finale, ci o activitate umană critică, deschisă și perfectibilă.
Ea ne învață:
- de ce experții pot fi în dezacord,
- de ce schimbarea nu înseamnă slăbiciune,
- și de ce trebuie să fim atenți când cineva spune „știința a decis”.
A ști cum funcționează știința este una dintre cele mai importante forme de educație civică din lumea de azi.
Referințe (pentru cititorii curioși)
- Immanuel Kant, Critica rațiunii pure
- Bertrand Russell, Our Knowledge of the External World
- Karl Popper, The Logic of Scientific Discovery
- Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions
Gânduri răzlețe despre idei, oameni și lumea în schimbare 
Lasă un comentariu