În limba română există relații mai stabile decât unele căsnicii: „cerere și dosar”, „ștampilă și semnătură”, „aviz și contraaviz”. Dar dintre toate, cea mai discretă și mai profitabilă este, fără îndoială, relația dintre comisie și comision.

La prima vedere, par termeni complet diferiți. Comisia este sobră, serioasă, stă la masă lungă, cu apă plată și procese-verbale. Comisionul, în schimb, e mai mobil, mai subțirel, circulă discret și apare, misterios, după ce comisia „a analizat”.

Comisia – instanța supremă a amânării

Comisia nu decide niciodată pe loc. Ea „deliberează”. Uneori zile, alteori luni. Când nu deliberează, solicită clarificări. Când primește clarificări, constată că sunt necesare completări. Iar când totul pare clar, comisia hotărăște că mai e nevoie de… o subcomisie.

Comisia este formată din:

• un președinte care n-a avut timp să citească documentele,
• un secretar care le-a citit, dar nu le-a înțeles,
• trei membri care sunt „de acord în principiu, dar cu rezerve”.

Comisionul – copilul neoficial al comisiei

Aici intervine comisionul, termenul care nu apare în procesul-verbal, dar se simte în aer. El nu participă la ședințe, dar știe exact când se țin. Nu semnează nimic, dar influențează tot.

Comisionul este:

• mic când e vorba de principii,
• mare când e vorba de rezultate,
• flexibil când trebuie justificat.

Dacă comisia este mama procedurii, comisionul este unchiul bogat care „ajută”.

Relația lor: nimeni nu recunoaște, toată lumea știe

Oficial, comisia și comisionul nu au nicio legătură. Neoficial, se caută din priviri. Când comisia spune:

„Dosarul mai trebuie analizat”

comisionul șoptește:

„Poate se mai poate discuta…”

Când comisia declară:

„Nu se poate în acest moment”

comisionul traduce:

„Se poate, dar nu gratuit.”

De ce funcționează atât de bine împreună?

Pentru că:

• comisia oferă legitimitate,
• comisionul oferă motivație,
• iar rezultatul este o decizie „corectă procedural”.

Este un echilibru perfect: comisia păstrează aparența, comisionul asigură eficiența. Una vorbește despre reguli, celălalt despre realitate.

Concluzie (aprobată în unanimitate)

Într-o lume ideală, comisia ar funcționa fără comision.
Într-o lume reală, comisionul știe exact pe cine din comisie să sune.

Iar limba română, fin observator social, le-a dat nume aproape identice. Ca să nu ne mai prefacem că nu știm despre ce e vorba.