poezie motivațională

Eu sunt un nimeni.
Așa am crezut,
stând la marginea zilei,
cu spatele la noapte
și ochii spre o lumină care încă nu mă știa.

Eram o siluetă
într-un peisaj prea mare,
un pas care nu lăsa urme,
un nume purtat de vânt
și uitat.

Am privit lumea de departe
și m-am întrebat
dacă există un loc
și pentru mine.

Atunci, din tăcere,
a venit un glas:
„Noi nu te alungăm.”

Rămâi.
Chiar dacă ești singur.
Rămâi.
Chiar dacă nu știi încotro mergi.

Noi nu te alungăm.
Te primim așa cum ești,
cu umbrele tale,
cu frica strânsă în piept,
cu speranța mică
care încă se încăpățânează să ardă.

Privește bine lumina din fața ta:
tu poți deveni cineva.

Nu prin zgomot.
Nu prin forță.
Nu prin privirile altora.

Ci prin pasul făcut înainte,
chiar și atunci când drumul nu e sigur.
Prin tăcerea care nu mai fuge.
Prin curajul simplu de a spune:
„Sunt aici.”

Tu nu ești nimeni.
Ai fost doar la început.

Pentru că în fiecare om
există o lumină
care așteaptă răsăritul potrivit.

Iar noi…
noi nu te alungăm.

Te vedem,
în lumina care vine.
Și te așteptăm
să devii.