(despre preotul care rămâne, chiar și când obosește)

Satul dintre dealuri dormea.

Lumina din altar rămăsese aprinsă. Părintele Ilie stătea singur în strană, cu epitrahilul așezat peste genunchi, ca și cum ar fi uitat să-l mai pună la loc.

În ziua aceea auzise de trei ori aceleași cuvinte:

„Părinte, nu mai pot.”

Vasile, cu datoriile.
Ana, cu liniștea casei.
Gheorghe, cu băutura.

De fiecare dată, el spusese ceva potrivit. Sau poate doar suficient.

Dar acum, în biserica aproape întunecată, simțea cum cuvintele lor se adună în el ca apa într-un vas care începe să crape.

Și pentru o clipă, gândul i-a trecut prin minte, ca o umbră:

Și dacă eu nu mai pot?

---

I. Oboseala care nu se vede

Burnout-ul nu vine cu zgomot.
Nu se anunță.
Nu are febră.

Vine încet.

Într-o zi îți dai seama că asculți, dar nu mai simți.
Că vorbești, dar înăuntru e gol.
Că îți faci datoria, dar nu mai ai bucurie.

Părintele Ilie începuse să observe asta.

Nu la slujbă — acolo încă găsea ritmul.
Ci la întâlniri.

Când Vasile vorbea, o parte din el asculta, iar alta calcula deja următoarea problemă.
Când Ana plângea, simțea compasiune, dar și o oboseală adâncă, aproape fizică.

Nu era lipsă de credință.
Era prea multă povară dusă singur.

---

II. Îndoiala

În noaptea aceea, în biserică, părintele a îndrăznit să spună în șoaptă:

— Doamne, până unde ține puterea mea?

Nu era revoltă.
Era sinceritate.

Uneori, preotul se teme să-și recunoască limitele.
Pentru că toți vin la el ca la un reper.
Ca la un om care „știe”.
Ca la un om care „poate”.

Dar și el este om.

Și și el are zile în care se simte mic în fața durerii altora.

Se întrebase de câteva ori:
„Dacă spun ceva greșit?”
„Dacă nu ajut suficient?”
„Dacă mă obișnuiesc cu suferința și nu o mai simt?”

Îndoiala nu era despre Dumnezeu.
Era despre el.

---

III. Rugăciunea care nu cere răspunsuri

A îngenuncheat. Nu teatral. Nu solemn. Simplu.

Nu a cerut minuni.
Nu a cerut soluții pentru toți oamenii din sat.

A cerut atât:

— Nu mă lăsa să mă împietresc.

Aceasta era frica lui cea mare.
Nu oboseala.
Ci împietrirea.

Să ajungă să asculte mecanic.
Să răspundă din reflex.
Să transforme durerea în rutină.

Tăcerea bisericii nu i-a dat explicații.
Dar i-a dat ceva mai important: spațiu.

În spațiul acela, oboseala nu dispărea.
Dar nu mai era singur cu ea.

---

IV. Dimineața

A doua zi, Vasile a revenit.

— Părinte, m-am gândit la ce ați spus.

Părintele Ilie a simțit din nou povara. Dar de data aceasta, nu o mai ducea singur.

În el era încă oboseală. Dar și o liniște nouă: nu trebuie să rezolve tot. Trebuie doar să fie prezent.

A înțeles ceva esențial:

Nu este chemat să fie izvorul.
Este chemat să fie canalul.

Iar canalul trebuie, din când în când, să se curețe, să se odihnească, să se lase umplut din nou.

---

V. Acceptarea limitei

Într-o seară, a închis mai devreme cancelaria.

Nu pentru că nu-i păsa.
Ci pentru că învățase că dacă se golește complet, nu va mai avea ce dărui.

S-a plimbat pe uliță.
A salutat oamenii fără grabă.
A stat puțin în fața casei Anei, unde se auzea radioul.
S-a uitat la dealurile care nu cer nimic și nu explică nimic.

Și a înțeles:

Preotul nu trebuie să fie mai tare decât toți.
Trebuie doar să rămână viu.

---

VI. Când preotul spune în taină „nu mai pot”

Există un adevăr rar rostit:
și preotul are momente în care spune, în sinea lui, „nu mai pot”.

Diferența este că el nu are întotdeauna cui să o spună.

De aceea, dacă nu o spune lui Dumnezeu, o poartă singur.
Și atunci povara devine periculoasă.

În noaptea aceea, părintele Ilie nu a primit un semn spectaculos.
Nu a simțit lumină neobișnuită.

A simțit doar că poate respira din nou.

Și, uneori, respirația este suficientă.

---

VII. Între două fragilități

A doua zi, când Gheorghe a intrat iar în cancelarie, spunând:

— Părinte, nu mai pot.

Părintele Ilie l-a privit cu o înțelegere nouă.

Nu era superior.
Nu era deasupra.

Erau doi oameni fragili, așezați unul în fața altuia.

Unul spunea „nu mai pot” cu voce tare.
Celălalt îl spusese cu o noapte înainte, în taină.

Și tocmai această fragilitate comună făcea întâlnirea adevărată.

În altă zi, Gheorghe a venit mirosind a băutură.

— Nu mai pot… dar nici nu pot fără.

Satul știa. Satul vorbea.
Părintele știa și el.

L-a lăsat să spună tot. Fără întrerupere. Fără privire aspră.

Când Gheorghe a tăcut, părintele a întrebat:

— Vrei să te oprești?

Întrebarea nu era morală. Era limpede.

Gheorghe a dat din cap.

Atunci cuvântul a devenit mai ferm.
Nu aspru. Nu rușinos. Dar drept.

— Nu se rezolvă azi. Dar începem azi.

În sat, schimbările mari pornesc din hotărâri mici.

---

Satul dintre dealuri va continua să bată la ușa părintelui Ilie.

Și el va continua să deschidă.

Nu pentru că este neobosit.
Ci pentru că a învățat să-și ducă oboseala în rugăciune.

Iar între „nu mai pot” rostit de oameni și „nu mă lăsa” rostit în altar, se naște o slujire care nu e eroică.

E omenească.

Și tocmai de aceea, adevărată.

---

---

Final

Într-o noapte fără vânt, părintele Ilie a rămas iar în biserică după ce satul a adormit.

Lumina din candelă tremura slab, ca o inimă obosită, dar încă vie.

A stat mult fără să spună nimic.

Nu a cerut putere.
Nu a cerut semne.
Nu a cerut să fie scutit de povară.

A spus doar:

— Ține-mă.

Atât.

Și în tăcerea aceea, care nu era nici goală, nici plină, a simțit că nu el duce satul. Că nu el ține durerile oamenilor. Că nu el este sprijinul ultim.

El doar le atinge.

A înțeles, fără explicație, că între „nu mai pot” al oamenilor și „ține-mă” al lui există o punte nevăzută. O lucrare care nu-i aparține în întregime.

Și poate că nici nu trebuie să-i aparțină.

Clopotul mic din pridvor s-a mișcat ușor, fără să fie tras de nimeni. Un sunet scurt, aproape imperceptibil.

Părintele Ilie a închis ochii.

În întunericul acela blând, nu mai era preot, nici sprijin, nici răspuns. Era doar un om care respira.

Și respirația lui se așeza în aceeași liniște care ținea dealurile, casele, crucile din cimitir și somnul oamenilor.

Undeva, poate, Vasile dormea.
Ana nu mai plângea.
Gheorghe se gândea dacă mâine va fi altfel.

Iar peste toate, ca o țesătură fină, era o prezență care nu explica nimic, dar ținea totul.

Părintele Ilie s-a ridicat încet.

A stins lumina.
A ieșit în noapte.

Cerul nu avea răspunsuri scrise pe el.

Dar avea stele.

Și pentru o clipă, i s-a părut că nu trebuie să știe mai mult de atât.

Drumul până acasă era scurt.
Mâine cineva va bate din nou la ușă.

Și poate va spune iar:
„Nu mai pot.”

Iar el va deschide.

Nu pentru că ar avea toate răspunsurile.
Ci pentru că știe, acum, că nici el nu este singur în deschidere.

Și poate că asta este taina care îl ține.