În ultimii ani, o idee tot mai influentă în științele cognitive susține că mintea nu funcționează ca un computer care construiește reprezentări interne ale unei lumi externe. În schimb, noi trăim într-o lume pe care o constituim activ prin corpul nostru, prin acțiune și prin relațiile noastre cu mediul.

Această perspectivă, cunoscută sub numele de enactivism (Varela, Thompson & Rosch, 1991; Thompson, 2007), schimbă radical felul în care înțelegem cogniția. Dar ea ridică o întrebare profundă:

Dacă lumea pe care o trăim este modelată prin interacțiune, mai este realitatea independentă de noi?

Această întrebare nu este doar abstractă. Ea influențează modul în care înțelegem știința, adevărul, educația și chiar inteligența artificială.

---

De ce modelul vechi al minții nu mai convinge

Timp de secole, modelul dominant al minții a fost reprezentational: lumea există „acolo”, iar noi construim în interiorul nostru reprezentări ale ei. În secolul XX, această idee a fost reluată în teoriile computaționale ale minții (Fodor, 1975).

Dar apare o problemă: dacă avem acces doar la reprezentările noastre, cum verificăm că ele corespund realității? Pentru a compara reprezentarea cu realitatea, avem nevoie tot de o reprezentare. Intrăm într-un cerc logic.

Enactivismul încearcă să iasă din acest cerc. În loc să spună că mintea „oglindește” lumea, spune că organismele trăiesc într-o lume pe care o constituie activ prin cuplaj structural — adică printr-o relație continuă și dinamică cu mediul (Maturana & Varela, 1980).

Un exemplu simplu: zahărul nu este „important” în sine. Devine relevant pentru o bacterie pentru că are legătură cu metabolismul ei. Sensul nu este nici doar în zahăr, nici doar în organism, ci în relația dintre ele.

Aceasta este forța enactivismului: sensul este relațional.

---

Problema: riscăm să pierdem realismul?

Dacă sensul este relațional, există totuși o realitate independentă?

Există două extreme de evitat:

• Constructivismul radical: realitatea este doar produsul interacțiunilor noastre.
• Realismul naiv: lumea este complet independentă, iar noi doar o copiem.

O alternativă mai echilibrată este următoarea:

Realitatea există independent de noi.
Dar sensul pe care îl trăim apare doar în relație cu organizarea noastră biologică.

Această poziție poate fi numită realism relațional emergent.

---

Realitatea ca proces, nu ca obiect static

O idee tot mai influentă în filosofie și știință este că realitatea nu este alcătuită din obiecte fixe, ci din procese dinamice (Bhaskar, 1975; Deacon, 2011).

De exemplu, un vârtej într-un râu nu este un obiect separat de apă. Este un tipar stabil al mișcării apei. El este real, dar este o formă de organizare emergentă.

La fel:

• viața este o formă emergentă de organizare a materiei,
• conștiința este o formă emergentă de organizare a vieții.

Această perspectivă ne permite să spunem că realitatea este independentă, dar că nivelurile ei superioare apar prin organizare.

---

Ce este emergența?

Emergența înseamnă apariția unor proprietăți noi atunci când componentele sunt organizate într-un anumit mod.

Un neuron individual nu „are experiență”.
Dar un sistem complex de neuroni organizați într-un creier viu poate avea.

Conștiința nu este o substanță separată. Este dimensiunea interioară a unui sistem suficient de organizat și autonom.

Aceasta evită două extreme:

• nu reduce conștiința la fizică simplă,
• dar nici nu spune că fiecare particulă din univers „simte” (cum susține panpsihismul).

---

Ce înseamnă asta pentru inteligența artificială?

Sistemele AI actuale pot genera limbaj și simula comportamente sofisticate. Dar ele nu sunt autonome în sens biologic profund.

Nu își produc propria organizare.
Nu au o normativitate internă — adică nu pot „eșua” sau „reuși” în raport cu propria lor existență.

În această perspectivă, ele nu au un „interior”.

Dar teoretic, dacă un sistem artificial ar deveni cu adevărat autonom — auto-organizat și auto-menținut — atunci ar putea apărea o formă de interioritate.

Criteriul nu este biologic, ci organizațional.

---

Adevărul: nici simplă copie, nici simplă utilitate

Dacă realitatea este procesuală și stratificată, adevărul nu poate fi doar corespondență statică și nici doar „ce funcționează”.

O teorie este adevărată atunci când rezistă constrângerilor realității.

Mecanica lui Newton funcționează în multe situații. Dar la viteze extreme sau în câmpuri gravitaționale intense, teoria relativității oferă o descriere mai adecvată. Realitatea însăși ne obligă să ne ajustăm teoriile.

---

Concluzie

Putem spune astfel:

• Lumea există independent de noi.
• Sensul apare prin relație.
• Conștiința este o formă emergentă de organizare autonomă.
• Adevărul este adecvare la constrângeri reale.

Nu trăim într-o lume inventată de noi.
Dar nici nu suntem observatori pasivi.

Trăim într-o realitate independentă pe care o întâlnim și o modelăm prin relație.

Referințe:

Bickhard, M. H. (2009). The interactivist model. Synthese, 166(3), 547–591. https://doi.org/10.1007/s11229-008-9375-x

Bhaskar, R. (1975). A realist theory of science. Routledge.

Deacon, T. W. (2011). Incomplete nature: How mind emerged from matter. W. W. Norton.

Fodor, J. A. (1975). The language of thought. Harvard University Press.

Hacking, I. (1983). Representing and intervening: Introductory topics in the philosophy of natural science. Cambridge University Press.

Kim, J. (1999). Making sense of emergence. Philosophical Studies, 95(1–2), 3–36. https://doi.org/10.1023/A:1004563122154

Maturana, H. R., & Varela, F. J. (1980). Autopoiesis and cognition: The realization of the living. D. Reidel.

Noë, A. (2004). Action in perception. MIT Press.

Thompson, E. (2007). Mind in life: Biology, phenomenology, and the sciences of mind. Harvard University Press.

Varela, F. J., Thompson, E., & Rosch, E. (1991). The embodied mind: Cognitive science and human experience. MIT Press.

---