1. Introducere

În ultimele două decenii, progresele în genetică, neuroștiințe și inteligență artificială au făcut posibilă nu doar tratarea bolilor, ci și modificarea unor trăsături umane. Tehnologii precum editarea genomică CRISPR, stimularea cerebrală sau integrarea om–mașină nu mai aparțin exclusiv literaturii science-fiction.

În acest context, transumanismul susține că oamenii ar trebui să folosească tehnologia pentru a-și depăși limitele biologice: să trăiască mai mult, să fie mai inteligenți, mai rezistenți sau chiar să își modifice radical condiția fizică și cognitivă.

Însă această perspectivă ridică o întrebare fundamentală:

Dacă putem modifica ființa umană, ar trebui să o facem? Și până unde?

Răspunsul la această întrebare gravitează în jurul unui concept central: demnitatea umană.

Declarația UNESCO privind Bioetica și Drepturile Omului (2005) afirmă că interesul și bunăstarea persoanei trebuie să primeze asupra progresului științific (UNESCO, 2005). Convenția de la Oviedo (1997) interzice modificările genetice transmisibile urmașilor (Consiliul Europei, 1997, art. 13).

Prin urmare, demnitatea nu este doar un ideal moral, ci un principiu juridic activ.

Acest articol încearcă să răspundă la următoarea întrebare:

Este transumanismul compatibil cu demnitatea umană sau riscă să transforme egalitatea dintre persoane într-o ierarhie bazată pe performanță biologică?

---

2. Ce înseamnă „demnitate umană”?

Termenul „demnitate” este folosit frecvent, dar are sensuri diferite.

2.1 Demnitatea ca valoare egală a fiecărei persoane

În tradiția inspirată de Kant, demnitatea înseamnă că fiecare persoană are o valoare intrinsecă, independent de inteligență, sănătate sau performanță. O persoană nu poate fi tratată doar ca mijloc pentru un scop (Kant, 1785/1998).

Această idee stă la baza drepturilor omului moderne. Jeremy Waldron (2012) arată că demnitatea funcționează ca un „statut egal” acordat tuturor, nu ca o recompensă pentru merit.

Dacă acceptăm această definiție, atunci valoarea unei persoane nu poate depinde de nivelul ei de „optimizare” biologică.

---

2.2 Demnitatea ca autonomie

În bioetica anglo-americană, demnitatea este adesea înțeleasă ca respect pentru autonomia persoanei: dreptul de a decide pentru sine (Macklin, 2003).

Această perspectivă este importantă, dar are limite. O alegere poate fi formal liberă, dar influențată puternic de presiuni sociale sau economice. De exemplu, dacă toți colegii de muncă folosesc stimulente cognitive pentru performanță, „alegerea” de a nu le folosi devine dificilă.

---

2.3 Demnitatea ca dezvoltare a capacităților

Unii autori consideră că demnitatea crește odată cu dezvoltarea capacităților umane (Sulmasy, 2013). Din această perspectivă, ameliorarea tehnologică ar putea fi văzută ca un mod de a spori demnitatea.

Problema este că această abordare poate duce la comparații între persoane: cine are capacități mai mari ar putea fi perceput implicit ca având o „demnitate” mai mare.

---

3. Argumentele transumaniste

Nicholas Bostrom (2005) susține că opoziția față de ameliorare confundă demnitatea cu „naturalețea”. Medicina modernă deja modifică natura: vaccinurile, transplanturile, antibioticele sunt intervenții care depășesc limitele biologice.

Dacă scopul este reducerea suferinței și creșterea bunăstării, de ce ar fi greșită ameliorarea?

Mai mult, Bostrom afirmă că, dacă ar apărea ființe „post-umane” cu capacități superioare, acestea ar trebui să fie incluse în sfera demnității morale.

Acest argument este puternic în cazul intervențiilor terapeutice. Însă devine mai problematic atunci când ameliorarea creează diferențe competitive stabile între persoane.

---

4. Critica perfecțiunii

Michael Sandel (2007) avertizează că dorința de control total asupra trăsăturilor umane poate transforma copilul din subiect într-un proiect.

El nu respinge medicina, dar susține că există o diferență morală între tratarea unei boli și „proiectarea” unei persoane pentru performanță.

În cazul editării genetice germinale (transmisibilă urmașilor), problema devine mai serioasă: viitorul individ nu poate consimți la modificările care îi definesc identitatea.

Jürgen Habermas (2003) argumentează că acest tip de intervenție creează o asimetrie între generații. Individul modificat nu se mai poate percepe pe sine ca autor deplin al propriei identități.

---

5. Problema justiției sociale

Filosoful John Rawls (1971/1999) susține că nimeni nu este „responsabil moral” pentru talentele cu care se naște. Inteligența, sănătatea sau aptitudinile fizice sunt, în mare parte, rezultatul norocului biologic și al mediului. Din acest motiv, o societate dreaptă nu ar trebui să transforme aceste diferențe naturale în privilegii permanente.

Până acum, diferențele dintre oameni au fost în mare parte rezultatul combinației dintre natură și context social. Însă tehnologiile de ameliorare pot schimba această situație.

Dacă doar familiile foarte bogate își permit să ofere copiilor lor îmbunătățiri genetice – de exemplu o memorie mai bună sau o rezistență fizică superioară – diferențele nu mai sunt doar „noroc biologic”. Ele devin rezultatul unei investiții deliberate.

Mai mult, dacă aceste modificări sunt transmisibile generațiilor următoare, avantajele nu rămân individuale, ci se acumulează în timp. Astfel, diferențele economice s-ar putea transforma în diferențe biologice stabile.

Acest fenomen este numit uneori „stratificare biologică”: societatea nu ar mai fi împărțită doar după venit sau educație, ci și după trăsături biologice îmbunătățite.

Din perspectiva justiției sociale, întrebarea devine delicată:

Este acceptabil ca avantajele economice să se transforme în avantaje genetice permanente?

Aceasta nu este doar o problemă tehnologică, ci una care privește structura de bază a societății și modul în care înțelegem egalitatea dintre persoane.

---

---

Bibliografie

Bostrom, N. (2005). In defense of posthuman dignity. Bioethics, 19(3), 202–214.
Habermas, J. (2003). The future of human nature. Polity Press.
Kant, I. (1998). Groundwork of the metaphysics of morals (M. Gregor, Trans.). Cambridge University Press. (Original work published 1785)
Macklin, R. (2003). Dignity is a useless concept. BMJ, 327, 1419–1420.
Rawls, J. (1999). A theory of justice (Rev. ed.). Harvard University Press. (Original work published 1971)
Sandel, M. J. (2007). The case against perfection. Harvard University Press.
Sulmasy, D. (2013). Human dignity and human worth. In Human dignity and bioethics.
UNESCO. (2005). Universal declaration on bioethics and human rights.
Consiliul Europei. (1997). Convention on Human Rights and Biomedicine (Oviedo Convention).
Waldron, J. (2012). Dignity, rank, and rights. Oxford University Press.