Despre educație într-o lume care accelerează

În teoria sociologului german Hartmut Rosa, modernitatea târzie este definită de accelerare: ritmuri tot mai rapide, performanță continuă, presiune de optimizare. În acest context, relația noastră cu lumea riscă să devină pur instrumentală. Lumea nu mai este ceva care ne atinge și ne transformă, ci un ansamblu de obiecte disponibile, măsurabile și gestionabile.

Rosa numește alternativa „rezonanță”. Conceptul, dezvoltat sistematic în volumul său major Resonanz, descrie o relație vie cu lumea: o situație în care suntem atinși, răspundem și ieșim transformați din întâlnire. Rezonanța nu este emoție intensă și nici entuziasm superficial. Ea presupune vulnerabilitate, deschidere și acceptarea faptului că nu putem controla complet ceea ce ni se întâmplă.

Dacă această diagnoză este corectă, atunci școala devine unul dintre spațiile decisive în care se joacă soarta rezonanței.

Nu doar pentru că acolo se transmite cunoaștere, ci pentru că acolo se configurează raportul fundamental dintre subiect și lume.

---

A fi luat în serios

Există un moment discret, dar decisiv, în orice parcurs educațional: clipa în care cineva simte că este luat în serios.

Un profesor care ascultă o întrebare aparent stângace și răspunde fără ironie.
O explicație care se ajustează în funcție de reacția clasei.
O discuție în care elevul descoperă că intervenția sa schimbă direcția conversației.

Aceste momente sunt mici, dar formative. Ele construiesc ceea ce am putea numi încredere ontologică: sentimentul că vocea ta are efect, că lumea răspunde.

În absența lor, învățarea devine mecanică. Elevul învață pentru notă, profesorul predă pentru indicatori, iar relația se reduce la schimb de performanțe.

Diferența nu este metodologică, ci antropologică.
Într-un caz, avem un spațiu dialogic; în celălalt, un mecanism de optimizare.

---

Când materia devine vie

Rezonanța nu se limitează la relațiile interumane. Ea poate apărea și în relația cu materia studiată.

Un elev care descoperă eleganța unei demonstrații matematice nu experimentează doar satisfacția rezolvării unui exercițiu. Experimentează o formă de claritate care îl depășește. „Adevărul” nu este doar corectitudine formală, ci revelație de structură.

La literatură, un text care destabilizează — să spunem, o pagină din Albert Camus — poate produce o tăcere densă în clasă. Lumea devine mai largă decât orizontul familiar. Pentru câteva minute, elevul nu mai acumulează informație; este pus în mișcare.

Aceste experiențe nu pot fi programate ca rezultate garantate. Ele apar în spații în care cunoașterea este prezentată ca practică vie, nu ca obiect inert destinat testării.

Când materia este redusă la competențe cuantificabile, când fiecare oră este orientată spre evaluare, această posibilitate se restrânge. Activitatea devine performativă. Lumea nu mai răspunde; doar confirmă sau infirmă.

---

Loc pentru uimire

Există în școală loc pentru uimire?

Întrebarea pare naivă într-un sistem dominat de curriculum, standarde și evaluări. Și totuși, fără experiența uimiri — fie în fața unei idei filosofice, fie a unei structuri biologice văzute la microscop — educația riscă să devină pur adaptativă.

Axa verticală a rezonanței, cum o numește Rosa, este cea mai fragilă. Ea presupune timp, tăcere și disponibilitate pentru ambiguitate. Într-o cultură a accelerării, acestea sunt bunuri rare.

Nu este vorba despre spiritualizare artificială sau despre retorică motivațională. Este vorba despre a crea condițiile în care elevul poate experimenta faptul că realitatea este mai densă decât pare.

---

Blocajele structurale

Problema nu este doar pedagogică. Este structurală.

Supra-standardizarea reduce învățarea la indicatori.
Presiunea performativă transformă procesul într-o competiție continuă.
Fragmentarea temporală face imposibilă sedimentarea.

Aceste mecanisme nu sunt accidente administrative. Ele reflectă logica mai largă a societății accelerate.

Școala, în loc să ofere o contragreutate, riscă să devină una dintre instituțiile care reproduc cel mai fidel această logică.

---

Ce se pierde?

Miza nu este sentimentală.

O societate în care oamenii nu mai experimentează rezonanță riscă să devină o societate a indiferenței funcționale. Dacă lumea nu ne mai atinge, dacă relațiile sunt strict instrumentale, atunci responsabilitatea se erodează.

Putem avea competență fără rezonanță.
Putem avea performanță fără implicare.
Putem avea informație fără transformare.

Dar putem avea democrație fără capacitatea de a fi afectați de ceilalți?
Putem avea cultură fără experiența că lumea ne răspunde?

Școala nu poate opri accelerarea generală. Nu poate suspenda logica performanței globale. Dar poate crea insule de durată: spații în care dialogul este protejat, în care ambiguitatea nu este imediat eliminată, în care tăcerea nu este percepută ca pierdere de timp.

Rezonanța nu se predă ca lecție.
Nu poate fi trecută în planul de învățământ.

Se cultivă indirect, prin modul în care organizăm timpul, relațiile și raportarea la cunoaștere.

Dacă această cultivare dispare, problema nu mai este doar educațională.
Este una culturală și, în cele din urmă, politică.

Pentru că o lume în care nimic nu mai vibrează este o lume în care nimic nu mai obligă.

Referințe

Rosa, Hartmut, Resonanz. Eine Soziologie der Weltbeziehung, Suhrkamp, Berlin, 2016.

Rosa, Hartmut, The Uncontrollability of the World, Polity Press, Cambridge, 2020.

Rosa, Hartmut, Social Acceleration. A New Theory of Modernity, Columbia University Press, New York, 2013.

Camus, Albert, Mitul lui Sisif, Humanitas, București, diverse ediții.