În ultimii ani am observat ceva interesant.

Foarte mulți oameni își doresc să lucreze în corporații.

Motivele sunt, de obicei, foarte rezonabile:

• salariu bun,
• mediu de lucru stilat,
• beneficii,
• sentimentul că ești „la zi” cu tehnologia,
• posibilitatea de a lucra cu instrumente și procese moderne.

Și, să fim sinceri, există și un anumit prestigiu social în a spune:

„Lucrez în corporate.”

Ai badge.
Ai laptop.
Ai meeting room-uri cu nume de orașe europene.
Ai cafea gratuită (care, uneori, chiar e bună).

Totul pare în regulă.

Până când începe oboseala.

---

Oboseala fără motiv clar

Nu genul de oboseală după o zi grea.

Ci genul care:

• nu trece în weekend,
• nu se rezolvă cu o vacanță,
• nu dispare după un concediu medical.

Oamenii nu spun neapărat:

„Muncesc prea mult.”

Ci mai degrabă:

„Nu știu de ce sunt atât de obosit.”

Și apoi apare ceva interesant.

---

Marea migrație (care nu apare în rapoarte)

Din ce în ce mai mulți profesioniști aleg să își schimbe direcția de carieră:

• se implică în programe educaționale, precum Teach for Romania,
• deschid mici afaceri în domeniul HoReCa,
• se reorientează către psihologie,
• devin coach sau formatori,
• inițiază proiecte independente,
• sau optează pentru forme de muncă mai lente și mai ușor de gestionat.

Nu pentru că nu mai vor stabilitate financiară.

Ci pentru că își doresc un alt ritm de lucru — și, uneori, pentru că au un talent sau o pasiune care nu sunt valorificate în mediul corporate.

---

Ce spune Byung-Chul Han despre asta?

În The Burnout Society, Han sugerează că societatea actuală nu mai funcționează prin constrângere, ci prin performanță.

Nu mai există cineva care să spună:

„Trebuie să muncești.”

Ci un context care sugerează:

„Poți face mai mult.”

Iar când „poți” devine normă, apare o formă de presiune care nu vine din exterior, ci din interior.

După cum se spune în capitolul Vita Activa (pp. 17–19), individul contemporan devine „hiperactiv și hiper-nevrotic”, într-o lume în care nimic nu mai promite durată sau stabilitate Byung-Chul-Han-Vita-A….

---

Nu pleacă de la muncă. Pleacă de la ritm.

Mulți dintre cei care schimbă domeniul nu spun:

„Nu mai vreau să lucrez.”

Spun:

„Nu mai pot în ritmul ăsta.”

Pentru că problema nu este doar volumul de muncă.

Ci:

• întreruperea constantă,
• schimbarea continuă de priorități,
• nevoia de a fi mereu disponibil,
• senzația că nimic nu se finalizează cu adevărat.

---

În loc de final

Corporațiile oferă multe lucruri valoroase:

• oportunități,
• stabilitate financiară,
• dezvoltare profesională.

Dar uneori, fără să vrea, oferă și o viteză care nu lasă loc pentru așezare.

Iar unii oameni ajung să schimbe complet direcția nu pentru că nu le-a plăcut munca…

ci pentru că nu au mai găsit timp să rămână în ea.

---

---

Poate că întrebarea nu este:

„De ce pleacă oamenii din corporații?”

Ci:

„Ce fel de ritm face munca sustenabilă pe termen lung?”

Pentru că, în final, nu toți cei care aleg să devină profesori, antreprenori în HoReCa, psihologi sau coach renunță la performanță.

Unii aleg doar să schimbe ritmul în care li se cerea să performeze.

Tu ce ai schimba mai întâi: rolul… sau ritmul în care lucrezi?

Referințe

Han, Byung-Chul. The Burnout Society. Stanford University Press, 2015.

Teach for Romania este o organizație non-guvernamentală care recrutează și pregătește profesioniști (din diverse domenii) pentru a deveni profesori în școli publice din comunități vulnerabile din România.

Pe scurt:

• selectează absolvenți sau profesioniști care vor să se implice în educație,
• îi formează pedagogic (chiar dacă nu au studii inițiale de profil),
• îi sprijină să predea timp de 2 ani în școli cu resurse limitate,
• oferă mentorat și training continuu pe parcursul programului.

Scopul este reducerea inegalităților din educație, prin aducerea de oameni bine pregătiți în școli unde există deficit de cadre didactice sau rezultate slabe.

Mulți participanți provin din mediul corporate și aleg acest program ca o schimbare de carieră orientată spre impact social.