Te-ai născut într-un corp.

Dar nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să trăiești în lumea construită pentru el.

Foarte repede ai aflat că sănătatea nu înseamnă doar să nu fii bolnav.
Înseamnă să nu fii incomod.

Să nu vorbești prea tare.
Să nu mergi prea diferit.
Să nu iubești prea vizibil.
Să nu exiști în afara liniilor.

Și atunci începi să ajustezi:

vocea,
gesturile,
umerii,
privirea,
respirația,
modul în care stai pe scaun,
modul în care râzi,
modul în care taci.

Până când lumea nu mai e în jurul tău.

E în tine.

Stresul nu mai e o emoție.

Devine:

insomnie,
tensiune în maxilar,
oboseală fără motiv,
o durere de stomac care apare înainte de întâlniri,
o respirație care nu coboară niciodată complet.

Corpul tău învață să anticipeze respingerea înainte ca ea să se întâmple.

Nu pentru că e ceva greșit cu tine.
Ci pentru că lumea a fost proiectată cu o singură hartă:

un singur mod de a iubi,
un singur mod de a arăta,
un singur mod de a deveni adult,
un singur mod de a fi recunoscut ca „normal”.

În fiecare grup există un mod corect de a fi.

Cum să vorbești.
Cum să te îmbraci.
Cum să răspunzi.

Nu ți se spune direct că trebuie să te potrivești.
Observi.

Cine e ascultat.
Cine e ignorat.
Cine e luat în serios.

Și înveți repede ce e sigur să arăți și ce e mai bine să ții pentru tine.

Nu pentru că ai ceva de ascuns.
Ci pentru că diferența atrage întrebări.

Și întrebările obosesc.

Normalul nu e o regulă.

E o poveste repetată des.
Cum ar trebui să arate viața:

școală,
serviciu,
cuplu,
familie.

Se ascunde în detalii:

în formulare,
în glume,
în presupuneri.

Pentru unii e invizibil.

Pentru alții e un obstacol zilnic.

Nu începe cu respingere.

Începe cu explicații pe care le dai din nou și din nou.

Până când începi să anticipezi reacția.

Și să vorbești mai puțin despre tine.

Toți avem nevoie de aceleași lucruri:

să fim în siguranță,
să fim văzuți,
să fim tratați cu respect.

Dar uneori accesul arată diferit.

Un apel care durează mai mult.
Un formular care nu te include.

Nu pentru că nevoia e diferită.

Ci pentru că contextul este.

Când nu te regăsești în povești, începi să le creezi.

Scris.
Mișcare.
Muzică.

Nu ca evadare.

Ci ca mod de a spune:

„Asta mi s-a întâmplat.”

Sănătatea nu e doar analiză bună.

E și dacă ești ascultat,
dacă ești crezut,
dacă ești inclus.

Uneori problema nu e corpul.

Ci mediul.

Creativitatea nu cere explicații.

Doar spațiu.

Un loc unde poți spune:

„Așa mă simt.”

Poate sănătatea nu e să te adaptezi.

Ci să nu mai fie nevoie.

Să intri într-o cameră fără pregătire.

Să nu mai explici lucruri simple despre tine.

Să fii obosit de muncă.

Nu de adaptare.

Să poți, pur și simplu, să fii.