(Inspirată din lucrările lui Ronnie Janoff-Bulman)

Introducere – clipa în care „nu mai sunt aceeași persoană”

Există momente în viață care nu doar dor, ci rup ceva fundamental în noi. Nu este vorba doar despre pierdere, ci despre o prăbușire a sensului.

Cineva drag moare. O relație în care aveam încredere se destramă. Un diagnostic medical schimbă viitorul.

Și atunci apare o frază rostită aproape șoptit:
„Nu mai sunt aceeași persoană.”

Teoria credințelor distruse ne ajută să înțelegem de ce.

---

I. Arhitectura invizibilă a credințelor noastre

Janoff-Bulman susține că trăim sprijiniți pe trei convingeri fundamentale:

1. Lumea este, în esență, bună.
2. Lumea are sens și este relativ previzibilă.
3. Eu sunt o persoană valoroasă.

Acestea nu sunt idei filozofice elaborate, ci fundamente psihologice. Ele ne permit să ne ridicăm dimineața fără teamă paralizantă.

Dar trauma nu atacă doar emoția. Ea atacă aceste fundații.

---

II. Trauma ca „cutremur existențial”

Un eveniment traumatic produce o disonanță cognitivă radicală: realitatea contrazice brutal presupunerile noastre.

• Dacă lumea este bună, de ce mi s-a întâmplat asta?
• Dacă lucrurile au sens, unde este logica suferinței?
• Dacă sunt valoros, de ce am fost abandonat?

Astfel apare ruptura.

Nu doar suferim.
Ne pierdem orientarea în lume.

---

III. Exemplu istoric – când credințele colective se destramă

Un exemplu major este trauma colectivă produsă de World War II.

După ororile Holocaustului și distrugerile războiului, Europa nu a mai putut susține aceeași credință naivă în progres inevitabil și în natura fundamental bună a umanității.

Filosofia existențialistă, prin autori precum Jean-Paul Sartre, a reflectat această ruptură: lumea nu mai era garantată ca fiind moral coerentă; sensul trebuia construit.

Trauma colectivă a forțat reconstrucția credințelor la nivel civilizațional.

---

IV. Două drumuri: fragmentare sau creștere

1. Fragmentarea

Persoana rămâne blocată în:

• hipervigilență,
• anxietate,
• neîncredere,
• cinism.

Lumea devine ostilă. Oamenii devin pericole.

2. Reconstrucția – creșterea post-traumatică

Conceptul de „post-traumatic growth” descrie situația în care individul nu revine la vechea inocență, ci construiește o viziune mai matură și mai realistă.

De exemplu:

• „Lumea nu este complet sigură, dar pot învăța să navighez riscurile.”
• „Nu controlez totul, dar pot controla răspunsul meu.”

Aici apare reziliența autentică.

---

V. Aplicabilitate practică

🔹 În educație

Un copil care a suferit bullying nu are doar nevoie de disciplinarea agresorului, ci de reconstrucția credinței că lumea poate fi sigură.

🔹 În leadership

Un lider care trece printr-un eșec major poate deveni fie defensiv și rigid, fie mai empatic și mai conștient de vulnerabilitățile echipei.

Aici se vede diferența dintre fragilizare și maturizare.

🔹 În relații

După o trădare, întrebarea nu este doar „Mai pot avea încredere în această persoană?”, ci:
„Mai pot avea încredere în realitate?”

---

VI. Lecția profundă

Teoria credințelor distruse ne arată că trauma este o criză de sens, nu doar o reacție emoțională.

Vindecarea presupune:

1. Recunoașterea rupturii.
2. Permisiunea de a simți durerea.
3. Reconstruirea unui nou cadru de interpretare a lumii.

Metaforic, este precum arta japoneză kintsugi — vasele sparte sunt lipite cu aur. Fisurile nu dispar. Ele devin parte din frumusețe.

---

Concluzie – o perspectivă echilibrată

Nu toate traumele duc la creștere. Unele lasă cicatrici adânci care necesită sprijin profesional.

Însă teoria lui Janoff-Bulman oferă o perspectivă realistă și totodată plină de speranță:

Nu suntem condamnați să rămânem în lumea care s-a prăbușit. Putem construi una nouă — mai conștientă, mai matură, poate chiar mai profundă.

Referințe bibliografice

1. Ronnie Janoff-Bulman (1992). Shattered Assumptions: Towards a New Psychology of Trauma. New York: Free Press.
2. Richard G. Tedeschi & Lawrence G. Calhoun (1996). The Posttraumatic Growth Inventory: Measuring the Positive Legacy of Trauma. Journal of Traumatic Stress, 9(3), 455–471.
3. Richard G. Tedeschi & Lawrence G. Calhoun (2004). Posttraumatic Growth: Conceptual Foundations and Empirical Evidence. Psychological Inquiry, 15(1), 1–18.
4. Judith Lewis Herman (1992). Trauma and Recovery. New York: Basic Books.
5. Bessel van der Kolk (2014). The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma. New York: Viking.