Nu credeai că vei învăța vreodată iubirea.
Dar se învață iubirea? Sau ea vine peste noi ca o lumină pe care nu o putem nici opri, nici păstra?

Și dacă se învață, cine ne învață? Tatăl? Absența? Pierderea?

Poate că iubirea nu se învață atunci când este trăită, ci atunci când este pierdută.
Poate că abia după ce nu mai este, începem să o înțelegem.

---

Ce rămâne dintr-o relație?
Vocea? Chipul? Gestul?

Sau doar un murmur – o vibrație slabă care nu mai poate fi localizată în timp, dar nici nu dispare?

„Murmurul” – nu este aceasta forma cea mai fidelă a memoriei?
Nu ceea ce este clar, nu ceea ce este fixat, ci ceea ce persistă fără contur?

Și atunci, nu cumva ceea ce numim viață este doar suma acestor murmure, a acestor prezențe slabe care refuză să tacă?

---

Tatăl.
Ce înseamnă, cu adevărat, tatăl?

Este el cel care te ține? Sau cel care rămâne după ce nu te mai poate ține?

„Să te mângâi patern aș vrea” – dar mângâierea aceasta este posibilă? Sau este deja o dorință târzie?

Poate că paternitatea nu este atât un gest, cât o amprentă.
Ceva ce rămâne în tine, chiar și atunci când celălalt nu mai este acolo.

Și atunci, nu cumva fiecare dintre noi poartă în sine o mângâiere care nu mai poate fi oferită, dar nici uitată?

---

Fotografia.
De ce păstrăm fotografii?

Pentru a ne aminti? Sau pentru a nu uita că nu mai putem trăi ceea ce ele arată?

O fotografie nu aduce înapoi nimic. Și totuși, ea intensifică totul.
Nu este aceasta o formă paradoxală de suferință?

Privim și vedem. Dar ceea ce vedem nu mai este accesibil.
Este acolo și, în același timp, definitiv pierdut.

Nu cumva fotografia este dovada că memoria nu vindecă, ci adâncește?

Și atunci, de ce revenim la ea?
Pentru că, poate, în acel contur fixat, încercăm să salvăm ceva din ceea ce ne scapă.

---

„Un abis la fel de greu precum moartea.”
Dar ce este acest abis?

Este moartea? Sau este distanța dintre ceea ce a fost și ceea ce nu mai poate fi?

Poate că abisul nu este o prăpastie exterioară, ci un gol interior.
Un spațiu în care se adună toate lucrurile pierdute, fără să dispară complet.

Și dacă nu dispar, atunci ce sunt ele?
Prezențe? Amintiri? Sau forme ale unei alte existențe?

---

De ce nu strigă aceste poezii?
De ce nu cer, nu revoltă, nu acuză?

Pentru că, poate, există o etapă dincolo de strigăt.
O etapă în care nu mai încerci să schimbi nimic, ci doar să înțelegi.

Nu este aceasta maturitatea durerii?
Nu intensitatea ei, ci claritatea ei?

---

Și atunci, ce rămâne, în cele din urmă?

Nu relația, ci urma ei.
Nu iubirea, ci ceea ce a lăsat în urmă.
Nu prezența, ci felul în care absența continuă să lucreze în noi.

Dar această urmă este lipsă sau este formă de prezență?

Poate că aceasta este întrebarea centrală.
Și poate că răspunsul nu este unul definitiv.

Pentru că, în logica acestor poeme, absența nu este gol.
Este o prezență transformată, una pe care nu o mai putem atinge, dar pe care o purtăm.

---

Se învață iubirea?

Da.
Dar nu atunci când este ușoară, nu atunci când este întreagă,
ci atunci când începe să se fragmenteze, să se îndepărteze, să devină memorie.

O învățăm târziu.
Prea târziu pentru a o mai trăi în forma ei deplină.

Și totuși, nu este această învățare singura care contează?

Pentru că, în cele din urmă, nu iubirea trăită ne definește,
ci iubirea pe care o purtăm mai departe, chiar și atunci când nu mai are obiect.

---

Poate că aceasta este cheia acestor poezii:

nu ceea ce este prezent,
ci ceea ce continuă să existe în absență.

Nu ceea ce avem,
ci ceea ce nu mai putem pierde, pentru că a devenit parte din noi.

Referință: Frunză, Sandu, „Cel mai iubit dintre fii; Murmur; Mângâiere paternă; Fotografia”, Revista NEUMA, nr. 3–4 (77–78), 2024, p. 23.