Reflecții asupra copilăriei și formării în Les Misérables

Publicat în 1862, romanul Les Misérables se desfășoară într-o Franță postrevoluționară, încă marcată de tensiuni sociale profunde, de sărăcie endemică și de o fragilă reconstrucție a instituțiilor moderne, între care educația începe să fie invocată ca ideal, fără a deveni însă realitate pentru majoritatea celor aflați la marginea societății; este o lume în care copilăria, deși recunoscută în discurs, rămâne în fapt expusă abandonului, iar formarea nu este un parcurs, ci un privilegiu rar.

În acest cadru, figura lui Cosette nu apare ca un copil aflat în proces de educație, ci ca unul pentru care educația nu a început niciodată, fiind substituită încă de la început de muncă, teamă și singurătate, într-un univers în care nu există nici școală, nici protecție, nici măcar conștiința faptului că ar putea exista altceva.

Viața ei în hanul Thénardier nu este doar o experiență de exploatare, ci o formă de deformare tăcută, în care copilul învață nu din cuvinte, ci din absența lor, nu din reguli, ci din frică, iar fiecare gest repetitiv – aducerea apei, curățenia, evitarea pedepselor – devine o lecție despre locul pe care îl ocupă în lume; aici, educația capătă o primă semnificație: absența ei ca formă de destin, ca realitate care nu este percepută ca lipsă, ci ca normalitate.

Noaptea în care Cosette este trimisă să aducă apă din pădure, singură, cu o găleată prea grea pentru trupul ei fragil, rămâne una dintre imaginile cele mai puternice ale romanului, nu doar prin dramatismul ei, ci prin ceea ce sugerează: copilăria nu este protejată, iar lumea nu se adaptează la vulnerabilitatea copilului, ci îl obligă să se adapteze ei, fără explicație și fără sprijin.

Întâlnirea cu Jean Valjean introduce, pentru prima dată, posibilitatea unei rupturi în acest destin, dar nu sub forma unei educații propriu-zise, ci ca început al unei protecții, al unei retrageri din spațiul degradării; educația nu apare încă, dar devine posibilă, ca și cum primul pas al formării nu ar fi învățarea, ci salvarea.

În casa liniștită unde Cosette este adusă, lucrurile se schimbă aproape imperceptibil: nu există o scenă explicită a începerii educației, nici un moment solemn al inițierii, ci o transformare lentă, în care copilul începe să fie copil, să fie protejat, să fie văzut; aici, educația capătă o a doua semnificație: formarea prin ocrotire, prin crearea unui spațiu în care devenirea devine posibilă.

Și totuși, această transformare nu șterge complet urmele trecutului; Cosette rămâne marcată de acea copilărie fără educație, de acea experiență în care lumea nu i-a oferit nimic, iar ceea ce primește ulterior nu apare ca un drept, ci ca o excepție, ca un dar neașteptat.

În acest sens, romanul lui Victor Hugo nu vorbește doar despre suferință și salvare, ci despre o realitate socială în care educația este distribuită inegal, în care unii copii cresc în interiorul ei, iar alții în afara ei, fără ca această diferență să fie percepută ca nedreptate structurală, ci ca ordine firească a lumii.

Cosette nu este singura figură care reflectă această situație, dar destinul ei concentrează, într-o formă aproape simbolică, ideea că educația nu este doar ceea ce există, ci și ceea ce lipsește, ceea ce nu este oferit, ceea ce este refuzat fără a fi numit.

Astfel, dacă în lumea lui David Copperfield educația este fragmentată, iar în cea a lui Jane Eyre este excesiv disciplinată, în universul lui Hugo ea apare, mai întâi, ca absență totală, ca excludere tăcută, sugerând că înainte de a discuta despre formele educației, trebuie să recunoaștem distribuția ei inegală.

Iar această recunoaștere transformă întrebarea despre educație într-una mai profundă: nu cum se realizează ea, ci cine are acces la ea și cine rămâne, încă, în afara ei.

---

---