Cum îi ajutăm pe copii să-și înțeleagă emoțiile înainte de a încerca să le rezolvăm problemele

În relația dintre adulți și copii există o tentație aproape instinctivă: atunci când copilul suferă, încercăm imediat să rezolvăm problema.

„Nu mai plânge.”

„Nu e chiar atât de grav.”

„Lasă, că trece.”

„Dacă ai face așa, ar fi mai bine.”

„Nu ai de ce să fii supărat.”

Intenția este, de cele mai multe ori, bună. Vrem să-l ajutăm pe copil să iasă cât mai repede dintr-o stare neplăcută. Numai că, uneori, tocmai această grabă de a repara ceea ce simte copilul îl face să se simtă și mai puțin înțeles.

În How to Talk So Kids Will Listen and Listen So Kids Will Talk, Adele Faber și Elaine Mazlish pornesc de la o idee simplă, dar cu implicații importante pentru relația dintre copil și adult: sentimentele copilului au nevoie să fie recunoscute înainte ca problema lui să poată fi abordată.

Nu este același lucru să îi spui unui copil „nu ai de ce să fii trist” și să îi spui „văd că ești trist”.

Prima afirmație îi contestă experiența. A doua o recunoaște.

Sentimentul nu trebuie corectat

Copilul poate fi supărat pentru un motiv care adultului i se pare minor. O excursie anulată din cauza ploii, o ceartă cu un prieten, o temă prea dificilă, o injecție care a durut sau faptul că un coleg nu l-a invitat la o petrecere pot părea, privite din lumea adultului, probleme mici.

Dar copilul nu le trăiește din perspectiva adultului.

Pentru el, experiența este reală.

De aceea, atunci când răspundem cu „nu e mare lucru”, „te agiți degeaba” sau „alții au probleme mai serioase”, nu îi oferim neapărat o perspectivă mai sănătoasă. Îi transmitem, mai degrabă, că ceea ce simte nu este demn de luat în seamă.

Faber și Mazlish insistă asupra unei distincții esențiale: un sentiment poate fi acceptat chiar dacă acțiunea provocată de acel sentiment trebuie limitată.

Copilul poate fi foarte furios pe fratele lui. Furia poate fi recunoscută. Lovirea fratelui nu trebuie acceptată.

Adultul poate spune:

„Văd cât de furios ești pe fratele tău. Spune-i ce vrei folosind cuvinte, nu pumnii.”

Aici nu este permis orice comportament. Dar emoția care se află în spatele lui nu este negată.

Patru lucruri simple pe care le poate face adultul

Autorii propun patru modalități prin care adultul poate răspunde unui copil aflat într-o stare emoțională dificilă.

1. Să asculte cu adevărat

Uneori copilul nu are nevoie de o explicație și nici de un plan.

Are nevoie să fie ascultat.

Ascultarea adevărată presupune mai mult decât să fim fizic în aceeași încăpere. Înseamnă să ne concentrăm asupra copilului și să-i permitem să-și exprime experiența fără să-l întrerupem imediat cu întrebări, explicații sau soluții.

Un copil care spune:

„Aș vrea să-i trag un pumn în nas lui Michael!”

poate avea nevoie, înainte de orice, să simtă că furia lui a fost auzită.

Dacă adultul începe imediat cu „De ce?”, „Ce ai făcut tu?”, „Ești sigur?” sau „Michael este prietenul tău, trebuie să-l ierți”, conversația se poate transforma rapid într-un interogatoriu sau într-o lecție morală.

În schimb, un simplu:

„Vai, ești furios!”

poate deschide conversația.

Copilul poate continua să povestească. Și, povestind, poate ajunge singur la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.

2. Să recunoască sentimentul printr-un cuvânt

Nu întotdeauna trebuie să avem un discurs.

Uneori sunt suficiente câteva cuvinte:

„Oh…”

„Mmm…”

„Înțeleg.”

Aceste răspunsuri pot părea prea simple unui adult obișnuit să explice, să întrebe și să ofere soluții. Dar tocmai simplitatea lor lasă loc copilului să continue.

Un „Mmm…” spus cu atenție nu înseamnă indiferență.

Înseamnă: „Te ascult. Continuă.”

Importantă este însă atitudinea din spatele cuvintelor. Dacă ele sunt rostite mecanic, copilul poate simți imediat falsitatea. Recunoașterea sentimentului nu este o tehnică de manipulare, ci o formă de disponibilitate reală față de experiența celuilalt.

3. Să dăm un nume sentimentului

Copiii nu au întotdeauna cuvintele necesare pentru a spune ceea ce li se întâmplă în interior.

De aceea, adultul îi poate ajuta să identifice emoția:

„A fost foarte frustrant.”

„Sună ca și cum ești furios.”

„Trebuie să fi fost foarte stânjenitor.”

„Se pare că ai unele îndoieli.”

„Cred că te-a dezamăgit.”

A pune un nume sentimentului nu înseamnă a-l crea. Înseamnă a-l face mai ușor de recunoscut.

Copilul începe astfel să-și construiască un vocabular pentru propria realitate interioară.

Iar un copil care poate spune „sunt furios”, „sunt dezamăgit”, „mi-e teamă” sau „mă simt exclus” are la dispoziție mai multe posibilități de a comunica decât un copil care nu știe decât să plângă, să țipe sau să lovească.

4. Să oferim ceea ce este imposibil în imaginație

Există și situații în care realitatea nu poate fi schimbată.

Banana nu este încă coaptă.

Petrecerea s-a terminat.

Excursia a fost anulată.

Prietenul se mută.

Injecția trebuie făcută.

În asemenea momente, explicațiile nu schimbă realitatea.

Dar imaginația poate oferi copilului un mic spațiu în care dorința lui să fie recunoscută:

„Aș vrea să pot face banana să se coacă chiar acum pentru tine!”

Pare un răspuns copilăresc. Și tocmai de aceea poate funcționa atât de bine în lumea copilului.

Nu pretinde că realitatea este alta. Nu minte copilul. Doar îi recunoaște dorința.

Uneori, faptul că cineva înțelege cât de mult ne dorim ceva face realitatea mai ușor de suportat.

De ce ne grăbim să dăm soluții?

Poate pentru că adulților le este greu să suporte suferința copilului.

Când copilul spune „mi-e greu”, vrem să facem ceva.

Când spune „sunt obosit”, îi spunem să se odihnească.

Când spune „mi-e foame”, îi spunem să mănânce.

Când spune „sunt supărat”, îi explicăm de ce nu are motive să fie.

Problema este că un sentiment nu este întotdeauna o problemă care trebuie rezolvată.

Uneori este o experiență care trebuie traversată.

De aceea, Faber și Mazlish recomandă să rezistăm tentației de a „repara” imediat situația și să continuăm, mai întâi, să ascultăm și să reflectăm ceea ce simte copilul.

Un copil poate găsi singur soluția

Unul dintre exemplele prezentate în lucrare este deosebit de sugestiv.

Un băiat intră furios în casă și spune că ar vrea să-i tragă un pumn lui Michael.

Într-o conversație obișnuită, tatăl ar fi putut pune întrebări, ar fi căutat vinovatul și i-ar fi oferit copilului un sfat.

De data aceasta, însă, răspunde diferit:

„Vai, ești furios!”

Copilul continuă.

Tatăl reflectă ceea ce aude:

„Ești chiar atât de furios pe el!”

Copilul continuă să povestească. Explică ce s-a întâmplat, își amintește alte detalii, își clarifică propria poziție și, în cele din urmă, ajunge la o soluție: va vorbi cu Michael și îi va spune adevărul.

Tatăl nu i-a oferit soluția.

Copilul și-a găsit-o singur.

Aceasta este una dintre ideile cele mai interesante ale acestei abordări: uneori, când adultul renunță pentru moment la rolul de „rezolvator”, copilului îi rămâne spațiul necesar pentru a gândi.

Ce se întâmplă când sentimentele sunt negate?

Negarea poate amplifica ceea ce adultul încearcă să oprească.

Dacă un copil spune:

„Injecția asta m-a omorât!”

iar adultul răspunde:

„Hai, nu poate să doară chiar atât de tare.”

copilul poate simți nevoia să demonstreze și mai energic cât de mult l-a durut.

„Ba da, a durut foarte tare!”

„Nu a fost chiar așa de rău.”

„Ba a fost!”

Și conflictul se mută.

Nu mai este vorba doar despre injecție. Devine o confruntare între experiența copilului și interpretarea adultului.

În schimb, dacă adultul spune:

„Sună ca și cum chiar a durut.”

copilul nu mai trebuie să demonstreze că durerea lui există.

A fost auzit.

Aceasta nu înseamnă că injecția a devenit mai puțin dureroasă. Înseamnă că experiența ei nu mai trebuie apărată.

Empatia nu înseamnă permisivitate

Poate exista o confuzie importantă: dacă acceptăm sentimentele copilului, nu înseamnă că trebuie să acceptăm orice comportament.

Un copil poate spune:

„Îl urăsc pe fratele meu!”

Adultul nu trebuie să răspundă:

„Atunci fă ce vrei.”

Poate spune:

„Văd cât de furios ești pe fratele tău. Spune-i ce te deranjează, dar nu-l lovi.”

Aici coexistă două lucruri:

sentimentul este acceptat; comportamentul are o limită.

Este o diferență esențială în educație.

Nu trebuie să-i spunem copilului că nu are voie să fie furios pentru a-l învăța că nu are voie să lovească.

Cuvintele pentru emoții devin instrumente pentru viață

Poate că una dintre cele mai valoroase consecințe ale acestei abordări este dezvoltarea limbajului emoțional.

Copilul care învață să distingă între furie, frustrare, dezamăgire, rușine, teamă, îndoială sau tristețe dobândește treptat capacitatea de a vorbi despre ceea ce se întâmplă în interiorul său.

Iar ceea ce poate fi numit poate fi și comunicat.

Nu înseamnă că un cuvânt rezolvă o problemă. Dar îi oferă copilului un punct de pornire.

„Sunt furios.”

„Sunt dezamăgit.”

„Mi-e rușine.”

„Mi-e teamă.”

„M-am simțit exclus.”

Sunt propoziții simple, dar ele transformă o stare difuză într-o experiență care poate fi exprimată.

A asculta înainte de a educa

Poate că aceasta este lecția cea mai greu de aplicat.

Adultul știe mai multe. Are mai multă experiență. A trecut prin situații asemănătoare. Vede consecințele pe care copilul încă nu le poate vedea.

Tocmai de aceea tentația de a explica este atât de mare.

Dar educația nu înseamnă numai transmitere de soluții.

Uneori educația începe cu o formă de tăcere: aceea în care îi permitem copilului să spună ce simte fără să-i corectăm imediat emoția.

Să ascultăm.

Să recunoaștem.

Să numim.

Să lăsăm loc imaginației atunci când realitatea nu poate fi schimbată.

Și abia apoi să vedem dacă este nevoie de o soluție.

Copilul nu are nevoie întotdeauna de un adult care să-i spună ce să facă.

Uneori are nevoie de un adult care să-i transmită, prin câteva cuvinte simple:

„Te aud. Înțeleg că pentru tine este greu.”

De aici poate începe adevărata conversație.

---

Sursa

Ideile dezvoltate în acest articol pornesc de la capitolul „Helping Children Deal with Their Feelings” din volumul Adele Faber și Elaine Mazlish, How to Talk So Kids Will Listen and Listen So Kids Will Talk, 30th Anniversary Edition, Scribner. Cartea prezintă aceste principii prin explicații, exerciții și dialoguri-model, inclusiv tehnicile de ascultare atentă, recunoaștere a sentimentelor, denumire a emoțiilor și exprimare a dorințelor în imaginație.